Orice pierdere este sfâşietoare, pentru că niciodată nu vom fi pregătiţi să pierdem pe cineva drag. Nici măcar atunci când suntem bătrâni nu suntem pregătiţi să ne pierdem părinţii care ne-au dat viaţă, fiindcă sufletele noastre depind de iubirea lor, însă a-ţi pierde copilul este cea mai sfâşietoare durere. Este o durere pe care nu o înţelegi, pe care nu o poţi accepta, pe care nu o poţi vedea ca făcând parte din firescul vieţii… este o durere pe care o vezi ca pe o mare nedreptate pe care ţi-o face viaţa.
Atât de absurdă este această moarte – copilul să moară înaintea părintelui – încât nicio limbă de pe faţa Pământului nu a găsit cuvânt pentru ea. Copilul căruia îi moare părintele este „orfan”, soţul căruia îi moare partenerul de viaţă este „văduv”, părintele căruia îi moare copilul nu are termen. Poate fi chiar mort, pentru că atunci moare şi el, odată cu urmaşul pe care îl bagă în pământ.
Nu ştiu ce poate simţi un om care şi-a pierdut copilul… probabil că un gol imens, o agonie continuă, o durere cumplită, un dor mistuitor… Copilul este o bucată ruptă din propria inimă şi nu îţi poţi simţi inima întreagă decât atunci când ai aproape acea bucată care o completează. Din momentul în care ai pierdut acea bucată de inimă care bătea în pieptul copilului tău, nu mai poți fi întreg niciodată.
Poate că nu vom afla şi nu vom înţelege niciodată de ce se întâmplă astfel de nedreptăţi… Cu toate acestea trebuie să ne continuăm viaţa, aşa cum putem, cu o jumătate de inimă, uneori târându-ne în genunchi, alteori târându-ne în coate, poate rar mergând drept.
Chiar dacă nu-i mai avem alături de noi pe cei care pier, ei ne locuiesc sufletele pentru totdeauna. Și, oricât de tare ne-ar lipsi îmbrățișările lor, vocile lor, privirile lor, avem amintirile prețioase cu ei care stau mărturie pentru cât de norocoși am fost să-i avem alături." Fragment din Irina Binder, Insomnii
