Scrisori de la sufletul meu...

Furtuna aceasta de gânduri
Vai, Doamne-mi vorbește mereu
De nu mai știu, fi-vor doar umbre -
Scrisori de la sufletul meu,

Ori merele roșii căzute
Cu iz hesperid când adorm
Ca-n vis sa mă-atragă pe unde
Vrăjit e și-acum, Avalon...

Îmi zic de-o psaltire pierdută
Îmi cântă prin sânge și-apoi,
Îmi lasă povestea-ncepută
Și-mi lasă de viu ochii goi

Vai, lumea aceasta pe cale
Să-mi spuna și mie ceva
O fi dintr-a morților vale
Sau, poate,... scrisori de-undeva?!

Visez și mă doare tot visul
Mă alungi sau m-alung, gând păgân
Și-amân pe-altădat' paradisul
Azi încă... aici... să rămân!

Shanti Nilaya

Limba noastră-i o comoară!

           Ce s-ar întâmpla dacă am lua ad literam expresii ca: „m-a

făcut cu ou şi cu oţet“, „m-am trezit cu noaptea în cap“ sau chiar

să încercăm să „despicăm firul în patru“? Am ajunge la disperare

ca personajul de mai jos.

             Se trezeşte un tip de dimineaţa din cauza unor zgomote

ciudate: se crăpa de ziua. O caută pe nevastă-sa în pat şi n-o

găseşte: o furase somnul. Se duce la baie şi se uită in oglindă, dar

oglinda se face ţăndări: aruncase o privire. Se uită într-un ciob de

oglindă şi se vede tăiat pe tot corpul: îl tăia la stomac de foame.

Pleacă la serviciu şi pe drum vede două tipuri de oameni: unii

care scădeau în înălţime (pe ăia îi rodeau pantofii) şi alţii care

dispăreau pur şi simplu (pe ăia îi fura peisajul).

Ajunge la serviciu şi îşi vede toţi colegii lipiţi de tavan: purtau

discuţii la nivel înalt. La un moment dat se dezlipesc şi cad toţi

de-odată: căzuseră de comun acord.

Se enervează şi pleacă de la serviciu. Pe drum, îl vede pe unul

lipit de asfalt şi vreo doi care trăgeau de el să-l dezlipească: era

sărac lipit pământului.

Mai încolo îl vede pe unul căruia îi cădeau urechile, nasul,

ochii: era putred de bogat.