Bunicul

Pe poteca șerpuită străjuită de salcâmi,
Un bunic și o fetiță merg, ținându-se de mâini.
Într-o mână moșul duce a sa coasă istovită,
Cu cealaltă-și ocrotește nepoțica cea iubită.

Merg, se-opresc și iarăși merg povestind de câte-n lună,
Moșul râde, fata-i spune o poveste cu o zână.
La răscruce se opresc ca să-și odihnească trupul,
Până-acasă mai e mult, tot pe drum i-a prins apusul.

Istovit e bunicuțul. A cosit întreaga zi,
Iar fetița l-a urmat căutând fluturi zglobii
Ori maci roșii, albăstrele, dediței și păpădie.
Flori acuma poartă moșul, mândru foc, la pălărie!

Fata-i mângâie obrajii vlăguiți de anii grei,
Lacrimi multe și sudoare au tot curs în timp pe ei....
A avut copii bătrânul...mulți. Puțini i-au mai rămas...
Moartea și-a luat tributul...Doamne, câte a mai tras!

Acum fii-s domni cu carte și-s plecați pe la oraș,
Nepoțica asta mică este tot ce i-a rămas...
Ea le umple bătrânețea cu povești și bucurii
Și le astâmpără dorul lăsat dar, de-ai lor copii.

O privește cu iubire și o mângâie cu drag...
Noaptea se așază-n zare...bunicuța stă pe prag.
Îi așteaptă și zâmbește, ia buchetul cel de flori,
Ce-l întinde nepoțica cu bujori în obrăjori.

Cu-n buchet de flori de câmp și-o nepoțică frumoasă,
Bunicuții de poveste se întorc zâmbind în casă...
Timpu-n urma lor se-nchide...casa –acum n-o mai găsești....
Draga mea copilărie, te-ai ascuns! Pe unde ești?

Ai rămas pe deal cu flori ori prin iarba-abia cosită?
Te-ai ascuns în margarete ori pe-a timpului aripă?
Azi culeg din câmpuri maci, dediței și păpădie,
Tare-aș vrea să pot să pun flori, tataii-n pălărie...

Cu picioarele desculțe calc în urma lor pierdută.
Le simt sufletele bune mângâind tâmpla-mi căruntă.
Pe poteca șerpuită cu salcâmi cu flori celeste,
Trece-a mea copilărie cu bunicii din poveste.

Poezie: Munteanu Gabriela
În fotografie: Constantin and Elena