Ultimul vis de noapte

O noapte grea te înconjura.
Nimic altceva nu mai era.
În acel tot întunecat,
Vântul, vântul sufla turbat, neîncetat.
Voia parcă să te cotropească,
Toată lumina lumii să ți-o răpească.
Nori negrii și întunecați,
Te acopereau și ei, încrâncenați.

Atunci, te-ai ascuns,
În cel mai îndepărtat cotlon al sufletului, de nepătruns.
Ți se părea că e ultima ta clipă,
Că toate negurile, către tine se ridică,
Să te cuprindă,
Să te pătrundă,
Să te sfărâme și să te lege cu infinite lanțuri de pietre muribunde,

Arzânde,
Să te prefacă în acel praf nedefinit,
Venit de undeva de departe, din infinit.
Furtuna, cea grea,
Care te bântuia, în noaptea minții tale cea rea,
În cele patru colțuri de lume, împrăștiat te dorea!


Dar un ultim vis ți s-a arătat,
În acel cotlon de mult uitat:
O scânteie, ce abea mai pâlpâia,
Acolo în inima ta, ... doar în ea.
Era acolo și se ruga să o lași să crească
Și să te iubească.
Se ruga de tine,
Cel ce nu o înțelegeai prea bine.


Cu un ultim efort, ai surâs și-ai încuvințat,
Iar scânteia, pe dată s-a transformat,
În acea flacără vie,
Ce ți-a dat tărie,
Să ieși și să supraviețuiești,
Dincolo de noaptea ce te bântuia ca în povești.

După visul ce tu l-ai visat,
Zorii zilei ți s-au arătat.
Apoi o zi minunată,
Soarele, ți-a adus-o de îndată.

Visul tău s-a adeverit.
Dar tu, până la urmă, ai devenit infinit!

Phy,

Bodnegg, 30.03.2023, ora 18,15÷18,30