DE ZIUA MEA

Doamne, Doamne, Ceresc Tată,
Cu o dragoste curată,
Iarăşi vin şi-Ţi amintesc,
Cât de mult, eu, îmi doresc,

Ca să Te slăvesc pe Tine,
Dar nu pot cum se cuvine,
Căci sunt om neputincios,
Leneş, mândru, mânios,

Dar nu îţi sunt nici vrăjmaş,
Ci sunt doar un copilaş.
Şi mai ştii: nu năzuiesc
La vreun dumnezeu lumesc…

Chiar de tot greşesc mereu,
Dar nu am alt dumnezeu…
Tot pe Tine te iubesc,
Tot la Tine îndrăznesc.

Stând, smerit, în faţa Ta,
Azi, când este ziua mea,
Împărate Sfânt, Ceresc,
Vreau, umil, să-Ţi mulţumesc:

Mulţumesc pentru chemare,
Mulţumesc pentru lucrare,
Pentru tot ce s-a lucrat,
Pentru tot ce Tu mi-ai dat,

Pentru boli şi neputinţă,
Încercări şi suferinţă,
Pentru răni şi izbăvire,
Pentru marea Ta iubire.

Mulţumesc că m-ai creat,
Mulţumesc că m-ai salvat,
Mulţumesc neîncetat,
Pentru aerul curat,

Pentru apă şi pâinică,
Pentru ploaia care pică,
Pentru că sunt rob creştin
Ortodox, că sunt român!

Mulţumesc şi Te slăvesc,
Şi că pot să-Ţi mulţumesc!
Doamne Sfinte, Împărate,
Dă-mi, Te rog, şi sănătate,

Sănătate sufletească,
Şi, cât crezi, pe cea trupească,
Dă-mi şi o credinţă tare,
Fă-mi şi dragostea mai mare,

Şi nădejdea mi-o măreşte,
Şi în cuget mă smereşte!
Împărate Bun şi Sfânt
Al întregului Pământ,

Împărate Sfânt şi Veşnic,
Împărate Preaputernic,
Mai presus de Univers
Şi de-al lumii tainic mers,

Mai presus de orice gând
Şi de spaţiu şi de timp,
Împărate Sfânt, Ceresc,
Iar şi iar Îţi mulţumesc,

Pentru-atâtea bucurii,
Lângă fraţii mei cei vii;
Mulţumesc pentru credinţă,
Pentru vremi de biruinţă,

Pentru calea hărăzită,
Pentru vremea de ispită,
Pentru fraţi şi surioare,
Ce-s cu mine pe cărare

Mulţumesc pentru vrăjmaşi,
Pentru bravii mei chezaşi,
Pentru pruncii mei iubiţi,
Pentru anii dăruiţi,

Ce îi port acum în spate,
Din prea multa-Ţi bunătate,
Anii hărăziţi de Tine,
Pentr-un ticălos ca mine…

Ţine-mă atâta, Sfinte,
Cât vei crede Tu, Părinte,
Că mai sunt folositor,
Că mai sunt de ajutor!

Întăreşte-mi copilaşii,
Căci s-au înmulţit vrăjmaşii.
Fă din fraţi şi surioare
O oştire lucrătoare!

Pentru ei mă ostenesc,
Pentru ei, eu, mai trăiesc.
Mulţumesc şi Maicii Sfinte,
Ce ne-ai dat-o Tu, Părinte,

S-o avem mijlocitoare,
Ca o mamă iubitoare!
Doamne eu te rog într-una:
Fă ca toţi să fie una

Şi-mpreună, toţi, să fim,
Şi acum, şi-n veci. Amin!

Ion Lostun

Inima ranită !

 

,,La un croitor vestit, vine-o inimă rănită
Și cu ochii plini de lacrimi, cere să fie cusută!
Croitorul o priveşte, plin de milă și căldură
Și incearcă să-i găsească fir şi petec pe măsură!

El o coase şi-o ,,descoase" despre ce s-a întâmplat,
Ştiind că nu-i prima dată, când vine la reparat!
Ea sfioasă-şi pleacă ochii:-- ,,Ştiu, că nu te-am ascultat!
Mai repară-mă o dată şi promit că nu mai fac!"

Scuturându-şi capul, trist, croitorul o întreabă :
,, Scuză-mă, dar nu rezist... Cum de eşti atât de bleagă?
Te-am cusut de-atâtea ori, sfaturi bune, eu ți-am dat,
Însă nu trece prea mult şi iar vii la reparat!

Milă-mi este-acum de tine..ciudă-mi e că nu m-asculți,
S-alegi cu mai multă grijă şi să ştii când să renunți!
Te-arunci cu ,, capu"-nainte, crezând că stau brațe întinse,
Te trânteşti cu toată forța, de zid şi de uşi închise !

Uită-te şi tu la mine, că-s bătrân şi nu mai pot,
Teamă-mi e de ziua-n care, n-am să pot pune la loc
bucățelele pe care le-ai împrăştiat prin lume...!
Ai să pierzi inconştiento, chiar şi sufletul din tine!"

Fiecare-,,mpunsătură" care-i provoca durere,
O primea ca pe-o pedeapsă: resemnată...în tăcere!
Croitorul puse firul, tare, ca dojana grea!
--,,Sper c-această cusătură, să îți fie ultima!"

,,Fiecare inimă cred c-a fost la croitor,
Cu o rană de cuvânt, de iubire sau de dor!
Cred că ați ghicit desigur, croitorul cel sărman,
Vestit, plin de iscusință... este creierul uman!

Dacă inima ar fi de natură ascultătoare,
Poate n-ar mai fi nevoie, creierul, să o repare!,,

Într-o vară mai torida

Într-o vară mai torida, chiar în luna lui cuptor,
Pe a dragostei aripă, m-am pornit să mă însor.
Tinerel, slăbuț din fire și cu pletele în vânt,
De iubirea mea fierbinte, n-am spus mamei un cuvânt.

Două sate și-o pădure le-am străbătut rând pe rând,
Doar mânat de fericire și cu a mea iubită - n gând.
Nu știam eu pe atuncea ce înseamnă însuratul,
Gândul meu era doar unul:ca să nu mi-o fure altul.

Era prima mea iubire și atâta o doream,
Că nici tălpile bătute de la drum nu le simțeam.
Doi copii curați la suflet și cu lipsuri ca tot omul,
Am privit doar înainte și-am crescut frumos ca pomul.

Înțelegerea, respectul, nu am cumpărat cu bani,
Ele-au fost rodul iubirii și au dăinuit în ani.
Am sădit și-un pom și-o floare și o casă am clădit,
Sănătoși ne sunt copiii, azi sunt tare fericit.

Iubita mea de atuncea și aleasa vieții mele,
Mi-a călăuzit cărarea, precum cerul plin de stele.
Când ne-a fost aspră cărarea, Dumnezeu ne-a cercetat,
Ne-a scos oameni buni în cale și din toate ne-a salvat.

Ne-am cărat pruncii pe brațe și-n căruțe pe ogoare,
I-am crescut cu borș de casă, fără mofturi la mâncare.
Inca scriu cuprinsul vieții și-i atâta de placut
Parcă m-aș tocmi cu viața, să-i mai cer ani împrumut.

Am trudit și zi și noapte să agonisim averea,
Azi trăim din amintire ca ne-a părăsit puterea.
Bătrânețea ce odată ne-a fost pricină de râs,
A întins mai iute pasul și din urmă ne-a ajuns.

Tinerețe, floare rară, cât de repede te-ai dus,
Am gustat a ta licoare, dar ca soarele-ai apus.
Deși simt dureri în oase și mă paste iarna vieții,
Tot mă gâdila iubirea, ca în anii tinereții.

 
autor Rodica Larie.

Tata

 

Constantin Neagovici

Ai fost un simbol în viaţa asta pentru mine
Mi-ai arătat ce-i rău dar şi cei bine
Mi-ai fost exemplul în detoate
Ai fost o pildă dură de moralitate

M-ai educat să îi respect pe oameni
Să mă-nconjor de prieteni ca de fraţi
Am ascultat in vreme de restriste libertatea-n difuzoare
Si n-am crezut ca asta doare atât de tare

Mai mirat atunci cand mi-ai povestit
Despre eroii ce pentru ţară au murit
Nu-nțelegeam de ce repeți deatâtea ori
De generaţii ce s-au stins în închisori

Acum văd că ai avut dreptate
Când multe se ascund în penibilitate
Când multe valori morale se ascund
In omul scolit dar muribund.

Tu mi-ai predat întâia lecţie de onestitate
Şi mi-ai vorbit cu elocinţă de dreptate
M-ai învățat să nu fiu sclav pe bani
Chiar dacă şi bunicul a murit cu ani

Să prețuiesc pământul dar şi țara
Să ştiu cum să miros fânul vara
Să-mi fie drag de glia strămoşească
Şi sărăcia să nu mă stânjeneasca

Să preţuiesc valorile umane
Să am respect pentru femeile ce-s mame
Să îi ajut pe cei ce sunt în sărăcie
Să dau dovadă în viaţă de omenie

Chiar dacă toate acestea le-am primit pe rând
C-o vorbă-nceată sau uneori-njurând
Pe toate le-am primit cu mintea-nceată
Si-acum mă plâng că totu-mi era ceață

Dar mi-ai vorbit şi despre fericire?
Ai spus că ea se-ntruchipează în iubire?
M-ai învăţat să îl iubesc pe Cel de Sus?
Să mă închin de-a pururi la Iisus?

Probabil că mi-ai spus şi nu-mi aduc aminte
Deatâtea ori când nu am fost cuminte
Atunci poate cand coseam împreună
Sau când aram un petec din glia străbună

În clipele în care-ţi scriu aceste rânduri
Te am pe veci în suflet şi în gânduri
Aş vrea să te mai văd măcar o dată
Să te întreb ca altădată... Ce faci, tată...

IUBIREA BUNICILOR

                 

Lăsați copiii să meargă la bunici,
Atâta cât mai sunt pe-acest pământ,
Căci cât iubesc bunicii pe cei mici,
Noi nu-i putem iubi decât în gând...!

De multe ori, ei nu se prea ridică
La cât de sus ne-am dori noi, părinții,
Doar un bunic și-o scumpă de bunică,
Îi pot iubi la fel cum iubesc Sfinții...

Îi strâng la piept atunci când îi certăm
Și le sărută fața-nlăcrimată,
Că-i prea alintă ,noi ne supărăm,
Uitând c-am fost și noi nepoți odată...!

Dar în curând ,vom fi și noi bunici,
Și vom certa copiii că-ndrăznesc
Să-și certe-a lor odrasle încă mici,
Când,uneori, aceștia mai greșesc!

Bîgiu Diaconu Ionel

BĂTRANETEA...

Mi-am cârpit ciorapii și o bluză-n cot,

Însă fericirea să mi-o cos nu pot,
M-am dus în oraș să cumpăr o ață,
Să pot coase, zile, nopțile la viață.

Mi-a zis o băbuță: Ce te străduiești?
Ce-ai pierdut,pierdut e! N-o să-l mai găsești!
Poți cârpi pe tine,toată îmbrăcămintea,
Sufletul nu-l coși, Inima și mintea!

Soarta nu se schimbă, dar poți îndulci
Fiecare clipă! Poți, cu bucurii.
Și mai poți c-un zâmbet să aduci lumină,
Casa mulțumită ! Lumânări în mână!

Omului la greu, să-i întinzi bănuți,
Pâine la flămânzi, papuci la desculți.
Nu te mânia, când ți-or răde-n nas,
Urii nu-i lăsa, lângă tine-un pas.

Nimeni n-are voie, nicicând să-ngrădească!
Binelui o ușă, Iubirii, fereastră!
Coase dacă vrei: Flori și cer pe ie,
Clipele să-ți treacă, cânt de ciocârlie!

Pune nod la lacrimi, punte fă-i la dor
Și-or părea ușoare, toate câte-ți dor.
Nimeni nu-și cârpește inima rănită
Nu întorci din drum, viața rătăcită!

Nu răsare soare, când e miezul nopții,
Nu poți fi pe plac, așa cum vor toți.
Însă poți rămâne, Om de omenie
Viața, rai lumesc, pentru tine fie!

Elena Caruntu

UN BĂTRÂN CĂTRE FIUL SĂU

...


fara cuvinte...

Te rog,nu-ţi fie silă ,că tremurându-mi mâna,
Când vreau să mă hrănesc,mă murdăresc pe faţă.
...Când erai mic,cu ea,eu te ştergeam întruna,
Şi îţi dădeam ,băiete,ca să mănânci dulceaţă...

Când tot repet o frază,nu te-amărî pe mine
Că-ndrug aceleasi vorbe,până ce oboseşti.
...Când erai mic ,copile,eu gânguream cu tine,
Şi repetam cuvânte,să-nveţi ca să vorbeşti...

Ştiu că te enervezi,când mergem la plimbare,
Iar paşii mei greoi mă tin ,pierdut,în urmă.
...Când erai mic,băiete,te căram în spinare,
Şi nu ştiam,atunci,că trupul meu se curmă...

Ştiu că nu mă suporţi ,să am faţa nerasă,
Să fiu mai ponosit ,cu părul ca o claie.
...Când erai mic,copile,şi-acuma mă apasă,
Trezeai tot universul ca să nu intri-n baie...

Ştiu că îţi tulbur somnul,durerile mă seacă,
Şi tot mai grea îmi pare,acuma,bătrâneţea.
...Când erai mic,băiete,dormeam pe la prisacă,
Că-n ţipetele tale, trecură-mi tinereţea..

Mă iartă,tu,copile,că azi îţi sunt povară,
Că nu mai am putere...hai,mergi şi te-odihneşte,
Şi să nu uiţi,băiete...îţi spun a mia oară:
Că tot ce este viaţă,se trece,-mbătrâneşte..

CU STUPOARE MĂ ÎNTREB...

N-am dat cu mătura şi iar s-a strâns gunoi
Gunoiul... ce-a umplut întraga ţară.
Şi, mă întreb şi, vă întreb pe voi,
Cât vom mai suporta crunta povară?

 
Noi i-am votat iar ei îşi fac averi
Mandatul lor e cum să scoată banul.
Căci, votul nostru i-a făcut boieri.
Ne pleacă azi românii, ni se destramă neamul.

 
Azi, hoţii stau la cârmă şi fură cât poftesc,
Fără ca nimeni să le ceară vamă.
Să nimicim hoţia şi neamul boieresc,
Hai să chemăm poporul şi să le cerem seamă.

 
Căci au făcut atâtea... Ei, ne-au vândut şi ţara!
Şi-au dat-o pe nimica la preţul de doi lei.
Bogata noastră ţară, o pradă cei de-afară;
Dacă-aş putea i-aşi frânge, pe toţi aceşti mişei.

 
Stau, azi, sub cerul liber - bătrâni, copii şi mame,
Ce dorm printre gunoaie, sau, poate... în canal;
Avem şomeri în ţară, cerşind... că mor de foame,
Sau mor bolnavi, că nu au bani pentru spital.

 
Am cam răbdat destul, nu vi se pare?
Cum, azi o ducem zi, de zi, mai greu?
Mă uit la cei ce ne conduc şi cu stupoare,
Mă-ntreb: ,,Când va scăpa de hoţi tot neamul meu?”

 
Georgeta nedelcu - Craiova 29 iunie 2009

MARTIE ..

  ...

https://babylenuta-dinsufletpentrusuflet.blogspot.com/

Doamne-as vrea sa fiu o floare,

ghiocel de-ai vrea, Iti cer!

S-am parfum, miros, culoare,

Sa fiu prima vestitoare,

stralucind timid sub soare,

sa-ndrept lumea catre Cer.

Sa-mi dai cantec in potire si petale de-alb clestar,

clopotel sa dau de stire despre minunatul Mire,

Despre marea Lui Iubire si nemarginitu-i Har.

Sa pasesc in noua viata, de sub haina de zapada,

Din furtuni si nori, din ceata,

Spre lumina cea mareata si-n eterna dimineata,

primavara toti sa vada!

Doamne, astazi sunt o floare,

ghiocel intr-un manunchi,

Cu-alte flori in sarbatoare,

Din gradina Ta cea mare,

Iti dam slava prin cantare,

Ne prosternam in genunchi!

Mihaela Anton

Bucuria mea, aceasta poezie scrisa de Mihaela Anton ne aduce in suflet “primavara”, ne-a fericit sufletul prin cuvintele minunate, pornite din inima ei. Dumnezeu si Maica Domnului sa-i rasplateasca.

Amin si Aliluia!

Preot Ioan .

Ce vrei să fii, când vei fi mare?

 -Ce vrei să fii, când vei fi mare?
-Eu...vreau să fiu aviator...
Mereu aceeași întrebare,
E adresată tuturor!

-Tu...Vasilică, cam ce vrei
Ca să te faci când o să crești?
-Eu, doamnă, ca părinții mei,
Doctor chirurg în București!

-Dar tu, micuță Mărioară,
Când o să crești, cam ce ai vrea...?
-Eu, vreau să fiu o profesoară,
Așa cum e mămica mea!

-Dar tu...Gheorghiță? De ce taci?!
Ia zi...răspunde clar și tare,
Cam ce ai vrea ca să te faci
Când o să crești, copile, mare?

-Eu, doamnă, știți...sunt mai sărman,
La noi o fost puțin mai greu,
Dar...mi-aș dori să fiu țăran,
Așa cum este tatăl meu!

Vedeți...eu nu am țoale bune,
Căci n-am bani, doamnă 'nvățătoare,
Dar tatăl meu mereu îmi spune,
Că țara...fără țărani...moare!

Și cine o să mai muncească
Dacă de domni e țara plină
Și-atunci cu ce or să trăiască,
Când foamea-n lume o să vină?!

Nu am crescut cu prea mulți bani
Și spun, că nu îmi e rușine,
Că toți ai mei or fost țărani,
Dar nu am dus lipsă de pâine!

Eu, doamnă, multe nu prea știu,
Dar tot aud că vin ani grei...
Așa că...asta vreau să fiu,
Țăran...cum or fost toți ai mei!

Dorel Margan

Ce vrei sa fii , cand vei fi mare?
OM BUN !

VASILE ALECSANDRI...

 

La școlile cele înalte

A sosit un băiețel

Cu opincile cam sparte...

Plin de petice pe el!

E școală particulară

Pentru copii de bogați,

Nu din cei cu viață amară

Din clase de scăpătați...

Cu desaga la spinare

Și trăistuța-n subțioară,

Însă cu un suflet mare...

El vrea să învețe școală!!

A vândut bătrânu-i tată

Bruma de tot ce avea

A cerut din poartă-n poartă

Bani pentru odrasla sa...

Domnu învățător din sat

Om bătrân, cu multă carte,

I-a zis tate-i că-i păcat...

Că eu am s-ajung departe!

Bine ai venit, îi zise

Dom`Decan, de bună seamă

Trezind copilul din vise...

Așadar, zi-mi cum te cheamă!?!

Iar el stând cu capu-n jos

De teamă, mai mult scânci,

Și-ngăima foarte sfios...

VASILE ALECSANDRI!"

MAI ROAGĂ-TE O DATĂ !

           

Dacă târziu tu te trezești, stai prea puțin în rugă,
Nici nu ai timp să studiezi, mereu mănânci în fugă,
Când de la masă te ridici e ora-ntârziată,
Chiar înainte ca să pleci....mai roaga-te o dată !

Când dimineața-aștepți prea mult tramvaiul ca să vină
Sau cu mașina ai făcut o pană de benzină,
Când stai destul la semafor sau la calea ferată,
Închide ochii și în gând, mai roagă-te o dată !

Când întuneric e pe drum sau ai pierdut cărarea
Sau peste tot în jurul tău e agitată marea ,
Când vântul e-împotriva ta cu ura lui turbată ,
Ridică-ți ochii către cer..mai roagă-te o dată!

Când se revarsă ape mari sau vine uraganul
Iar un cutremur de pământ ți-a prăbușit tavanul ,
Când fără casă tu rămâi și pierzi averea toată,
În loc să murmuri și să plangi...mai roagă-te o dată!

Când vrei să pui în gura ta un frâu pentru vorbire ,
Să nu răspunzi la provocări, te lupți cu vechea fire ,
Când îți apare-n calea ta ispita deghizată ,
De vrei să fii biruitor..mai roagă-te o dată !

Când vezi oriunde-n jurul tău că se păcătuiește
Și că din ce in ce mai mult iubirea se răcește
Iar adunarea unde mergi e apostaziată ,
Ca și Isus în Ghetsemani...mai roagă-te o dată!

Când ai aflat din profeții că vremea se-mplinește
Și toate-n jurul tău vestesc că totul se sfârșește,
Te uiți spre ceruri și nu vezi că Domnul se arată,
Ca și Ilie, pe genunchi...mai roagă-te o dată!

SB
Decembrie 6th,2018
Carmichael,CA

Doamne nu-Ți întoarce fața..

Doamne nu-Ți întoarce fața...nu Te supăra pe noi
Suntem oropsiți de soartă de necazuri și nevoi...
Ne-a intrat boala în case și în teamă ne-a-mbrăcat
Parcă am uitat de ceruri și de Tine am uitat!

Nu-Ți întoarce Doamne fața...Te chemăm din încercare
Să cobori prin Duhul Sfânt să ne dai eliberare...
Plânge sufletul în noi...plânge trupul ostenit
De prea multa alergare ce l-a frânt și l-a zdrobit!

Nu Te supăra pe noi...știu că Ți-am greșit Părinte!
Știu c-am rătăcit cărarea și a dragostei sorginte!
Știu că uneori ni-e ruga mult prea rece și pustie
Fără pic de har în ea, fără cânt și bucurie

Dar ne îndreptăm spre Tine...Te rugăm cu mic cu mare
Peste-acest bătrân pământ lasă Doamne îndurare!
Lasă ploaie de iubire și balsam vindecător
Să aline orice rană...să mângâie orice dor...

Cât de slabi suntem Părinte fără de-ocrotirea Ta!
Cad în jurul nostru mii și-ncă mulți vor mai cădea...
Dacă Tu nu ești la cârmă viața-i plină de nevoi
Doamne, nu-Ți întoarce fața...nu Te supăra pe noi!

Maria Luca

Efemer...

,,Plecăm pe rând și în tăcere
Și-n locul nostru alții vin.
În lumea asta de durere,
Trăim, iubim, visăm, murim.

Și toate acestea se repetă,
De-a lungul anilor, la fel.
Doar nouă ni se pare-ntruna,
Că roata azi, o inventăm.

Și nimeni nu-i ca noi sub soare...
Ne amăgim orgolioși.
Uitând că suntem doar o boare,
La rândul lor, cum alții au fost.

Ne facem planuri peste planuri,
In trenul vieții care aleargă.
Dar trenul se oprește-n gară,
Vestind c-atât avea sa meargă.

Suntem mirați că ni se-ntămplă,
Noi, care-am fost orgolioși.
Crezând că mai e vreme încă,
Aflăm c-am fost atât de proști."

(Pirvu Florina)

Suflet de floare

                                                   Suflet de floare

Copiii mei, eu voi pleca curând să-mi aflu tihna,

Voi să-mi aprindeţi cât puteți, la capul meu, lumina,

Fiţi buni, cinstiţi, orice să vă iertaţi,

Că nu e sfânt în lumea asta ca dragostea-ntre fraţi.

Să-mi faceţi când aveţi cu ce, în curte masă, mare,

Și daţi un strop din via mea, să închine fiecare,

Pune-ţi bucate din belșug și vreo câţiva, colaci,

Chemaţi să vină! Zâmbitori, pe goi și pe săraci.

Nu vă certați pe ce-o rămâne, pe casă sau pământ,

Și voi plecaţi copii mei și aveţi doar un mormânt,

Lăsați deoparte lăcomie și amară dușmănie,

Iubiți-vă și fiți ca frații și bine o să vă fie.

Iar la icoana Preacuratei, să puneți, busuiocul,

Că m-a vegheat viața toată, mi-a ocrotit, norocul,

Să nu lăsați portița mea copii să ruginească,

Ea știe cât v-am așteptat, cu ochii pe fereastră!

De câte ori m-am rezemat, oftând de stâlpul porții,

Priveam la drumul nesfârșit, erați plecați cu toții,

Am adunat pozele voastre, la piept ca pe-un altar,

Si mulțumeam la cerul sfânt, c-ați fost al vieții dar!

Eu am să plec! Cer vouă azi, puțină îndurare,

Am ars o viață pentru voi, precum o lumânare,

De sus din cer o să privesc, apus și răsărit,

Si voi trăi la voi în suflet, să știți că v-am iubit!

Paşii mei

 

Cu tălpile goale , prin țărâna caldă,
Paşii mei mărunți parcă îi aud,
Aş pleca să-i caut ,prin "A fost odată ",
Dar, timpul nemilos mi i-a şters de mult.

Urmele lăsate pe poteci de țară,
Prin țărâna moale , pe unde umblam ,
Le-a spălat ușor ,timpul care zboară,
Doar în gândul meu încă le mai am !

Pe sub prunul tânăr cu coroana-n floare ,
Ce mă mângâia în adieri de dor ,
Caut paşii mei şi ce rău mă doare ,
Că i-a şters de mult ,timpul trecător!

Pe poteca -ngustă ce ducea la vie ,
Sună paşi mei prin țărâna moale ,
Adieri de vânt, din copilărie ,
Mi i-au ratacit pe a vieții cale !

Nucul ,bun prieten ,ce-l aveam în spate ,
Lângă casa noastră, mică, de la țară,
Paşii mei îi ştie , doar că nu mai poate ,
Împrejurul lui să-i adune, iară !

Pe câmpu-nflorit ,plin de rouă-n zori ,
Caut paşii mei rătăciți prin iarbă,
Dar nu-i mai găsesc şi mă trec fiori ,
Ploile şi timpul mi i-au şters în grabă!

Pe lângă fântâna cu apă curată,
Caut paşii mei ,rătăciți prin ani ,
În zadar îi caut prin "A fost odată"
Timpul şterge tot şi nu dă doi bani !

Paşii mei trecuti prin această viață,
M-au purtat frumos pe poteci de dor ,
Doar că mi-au lăsat ,amprente pe față,
Şi pe ici pe colo ,fire albe-n păr !

T Dumitru

In lumea mea

15 iulie 2019 ·

Daniil Sihastrul - Andrei Ciurunga

Ajuns în vale, pe un râu în spume,
Aşa cum scris-a pana de poet,
Bătrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume:

Când am simţit pe-al ţării trup nepace
m-am răsucit la Putna în mormânt
şi-am răsturnat cinci veacuri de pămînt
de pe pieptarul meu, să vin încoace.

Au mă sminteşte ochiul ce se bate
sau nu-mi ajută mintea să dezleg?
Hotarul drept vi l-am lăsat întreg
şi aflu-acum Moldova jumătate.

Vânduta-ţi oare hoardelor de-afară,
în târgul vremii, una din moşii?
Eu nu cunosc pe lume avuţii
să-mi poată preţui un colţ de ţară.

Sau nu cumva pe platoşe oţelul
a ruginit prin sutele de ani,
de-au spart zăgazul vechii mei duşmani
şi-au slobozit din suliţe măcelul?

De ce nu bate ceasul de vecernii
în pieptul Putnei – clopot necuprins?
Au taci şi tu, bătrâne? Sau ţi-au stins
făclia vieţii, viscolele iernii?

Târziu abia, în noaptea de cărbune,
cu ochii grei de-atâta nepătruns,
s-a îndurat sihastrul cu răspuns:
Măria Ta, eram în rugăciune.

Ci nu păstra în inimă sminteală,
că nu plăieşii şi-au ieşit din minţi
precupeţind Moldova pe arginţi,
cum le-ai adus la cuget bănuială.

Ei zac în lanţuri, lângă hăul mării,
şi trag în juguri puse de călăi.
Bicele însă nu le ţin ai tăi
şi mâna ce izbeşte nu-i a ţării.

Potop cumplit de neamuri fără cruce
se năpustesc acum spre crucea ta,
dar în zadar se-ncrâncenă sub ea
căci prea e sus – şi nu pot s-o apuce.

Măria Ta. Înseninează-ţi faţa,
puşcaşii n-au uitat să dea la semn,
ci doar aşteaptă chiot de îndemn
să rupă lanţul şi să ia sâneaţa.

Atunci vor arde ţestele duşmani
cu vâlvătăi de sânge şi de fum
şi nu va fi zăgaz pe nici un drum
să ne oprească iureşul, Ştefane.

Şi-ţi vom zidi biserică frumoasă
sub nesfârşitul cerului safir
să intre neamul tot sub patrafir
ca să-l primeşti, cuminecat, acasă.

Mai ingaduiti-mi faţa findcă mult va sângera'''Mai îngăduiţi'mi mâna şi în ţărână talpa mea...........

STRĂINUL MAMEI, VINO-ACASĂ !

Te-ai dus, copilul meu, te-ai dus... la curți străine, spre apus...
Erai și tânăr și frumos, iar brațul îți era vânjos,
Ai spus că stai numai un an, să stângi și tu un gologan,
Și de-o fi bine, doi sau trei să-ți faci o casă... nu bordei.

Noi te-am lăsat, n-am zis nimic... ce să fi zis, nu erai mic,
Aveai o viață înainte, aveai putere, aveai minte,
Îți era gândul la avere, credeai că știi ce e durere
Și că mai rău decât aici... pe nicăieri n-ai cum s-o duci.

La noi erau de toate-n curte... dar nu erau parale multe...
Aveai și după ce bea apă, aveai și coas-aveai și sapă,
Pământ cât să îți prisosească și vite cât să-l dovedească,
Și dacă te-ai fi mulțumit, puținul... nu ți-ar fi lipsit.

Credeai că-n lumea asta largă... stau câinii cu colaci-n coadă...
Și că te-așteaptă drept pe tine ca să-i culegi, că n-are cine,
Credeai că-n lumea asta mare nu-i muncă mai istovitoare
Decât aceea de ogor, dar... nu știai ce-nseamnă dor.

Trecut-au ani și ani de chin... tu, tot departe, tot străin...
Mă uit la casa ta... palat... dar locul nu ți-ai mai aflat,
Ți-ai pus de toate cele-n ea, dar n-are cine-o descuia,
Iar împrejur cresc bălării, că noi nu mai putem... doar știi.

La ce folos așa o casă... că nu-ți stă nimenea la masă...
Ai fi văzut tu lumea toată, dar n-are cine-ți spune tată,
Ca mâine clopotu-o să sune și nici tu n-o să ai cui spune,
Că viața noastră-i fân de coasă... străinul mamii, vino-acasă!

De-acuma tâmplele-ți sunt ninse... privirile de doruri stinse...
C-ai pus, cu mintea de fecior, carul în fața boilor,
Și-ai tras cu sufletul în jug, dar banii-n veci nu mai ajung,
Timpul își cerne clipa, mut și ce-ai pierdut... e bun pierdut.

Era altfel pe vremea noastră... făceam copchiii ș-apoi casă,
Munceam alături de părinți, până îi petreceam la sfinți
Ne-nconjuram cu cât aveam și la nevoie ne-ajutam,
Că eram mulți, copilul meu... tu-l ai numai pe Dumnezeu.

Poate că-i greu pe glia noastră... dar pâinea la străini e aspră...
Nici munca nu e mai puțină, că nu mai știi ce e hodină,
Nu știe nimeni ce te doare, când dorul stă să te doboare,
Poate ai buzunare pline, dar... sufletul e gol în tine.

Ai vrut o casă, iaca, ai... de-acuma vino-n ea să stai...
Îngenunchează la icoane și spune Mulțumescu-Ți Doamne,
Că-s încă treaz și sănătos, că M-ai întors de unde-am fost,
De-acuma fă-mă să-mi tihnească... ce-am adunat să-mi folosească!

Liliana Burac

M-ai intrebat

M-ai intrebat ce este fericirea,
Ce ganduri poate sa culeaga,
Si unde se termina nemurirea,
C-o viata care poate fi intreaga.

M-ai intrebat ce-aduce bucurie,
Cand inima cuprinde viata,
Cum poate si-ar trebui sa fie,
Privirea cand luceste dimineata.

M-ai intrebat de soarele-ncalzeste,
Cu razele un pic de gheata,
Si primavara o trezeste,
Lasand o iarna ce pleaca fara viata.

M-ai intrebat si-ntrebi tinand in minte,
Doar multe si nenumarate intrebari,
Care se-ascund dupa lungile cuvinte,
Ce le rostesti sau le gandesti uneori

Stefania Rotariu

VASILICĂ RĂU ȘI BUN - TRAIAN DORZ

Rău copil e Vasilică,
numai sparge, numai strică,
trage-n câini, trage-n pisică,
trage-n tot ce-n cale-i pică
și oricine ce să-i zică,
n-are grija cea mai mică,
nici rușine și nici frică,
rău copil e Vasilică!

Vai ce rău e Vasilică!...
Iată-n pom pe-o rămurică,
șade-un pui de rândunică...
Praștia lui Vasilică
îi și trage-o pietricică,
rupe aripioara mică,
plânge biata păsărică.
Câinii toți îi fug de frică,
fug găini, fuge pisică,
toate fug de pietricică,
rău copil e Vasilică,
rău copil e Vasilică...

Vasilică-ntr-una-și ia,
plata pentru fapta sa,
după orice faptă rea,
ori bătăi, ori vorbă grea,
ori mustrări, ori notă rea...
Nu-l iubește nimenea;
unde-ar fi și unde-ar sta,
nimeni prieten nu și-l vrea
cu așa purtare rea.
- Vasilică, nu fi-așa!

Vasilică, nu gândești
ce rău e cum tu trăiești?
nu gândești cu capul tău,
ce rău e că tu ești rău?
Cât de bine-ar fi să fii
și tu bun ca alți copii
care-ascultă de Hristos
și se poartă-n chip frumos!
Domnul vrea să fii al Său,
dar tu nu vrei?
- Vreau și eu!

Ce copil de necrezut
Vasilică s-a făcut
liniștit și credincios
cu cuvânt și chip frumos
și cuminte-n orice fel,
parcă nici nu crezi că-i el!
Cum se roagă de frumos,
cum slăvește pe Hristos,
cum ar spune orișicui
ce i-a făcut Domnul lui.

Cât de blând și de supus,
l-a făcut acum Isus!
Este bun și-ascultător
iar la școală silitor...
Când e-acasă ori pe drum,
nimeni nu-i ca el acum.
Cum se roagă de frumos
și cum cântă lui Hristos,
toți la el cu drag privesc,
îl alintă și-l iubesc
și nu-i unul să nu zică:
- „Bun copil e Vasilică!
Bun copil e Vasilică!...”

Traian Dorz, din volumul „Câte-o povestire mică”