VOIA...TA..

Maria Pintecan

REZEMATĂ DE O CRUCE..
ȘI CU LACRIMI PE OBRAZ..
PLANGE-O MAMĂ ...AMĂRÂTA..
ȘI ÎNTREABĂ...CU NECAZ..

,,DE CE DOAMNE...MI-AI LUAT..
CE AVEAM MAI SCUMP PE LUME..
DE CE AMINTIREA ...DOARE..
SPUNE-MI DOAMNE..TE ROG SPUNE..

CĂ ERA...IN FLOAREA VÂRSTEI..
COPILASUL MEU..IUBIT..
DE CE..SPUNE-MI DE CE.. DOAMNE..
ASA DE MULT... AM GREȘIT?

DE CE M-AI LASAT PE MINE...
SUNT BĂTRÂNA...SUNT BOLNAVĂ..
ȘI MI-AI LUAT COPILAȘUL...
CUM SĂ MĂ NUMESC EU...MAMA?

DACĂ PLEACA..O MĂICUȚĂ..
COPILUL SE CHEAMĂ,, ORFAN.."
DAR CAND...PLEACĂ..COPILASUL..
CUM...SE CHEAMĂ...CUM SE SPUNE..
SPUNE-MI DOAMNE...E VREUN..,,NUME"?"

LACRIMILE-I CAD...PE CRUCE..
POVARA E TOT MAI GREA..
RESEMNATĂ...TACE..PLÂNGE..
SI CU GLASUL STINS...GRĂIEȘTE...
,,A FOST DOAMNE...VOIA TA"

Maria...

Dedic aceste versuri...tuturor mamelor..care-și plâng pruncii...plecați într-o lume mai bună...
Printre aceste mame...se află și mama mea..