Există o modalitate sigură de a gestiona idioții.

De-a lungul vieții mele, am primit o mulțime de critici. Îmi amintesc când oamenii au început să-mi spună că nu am talent! Apoi, când a venit succesul, au fost cei care au început să mă critice pentru cărțile mele - prea optimiste, prea pesimiste, prea mediocre! De-a lungul timpului, am înțeles un lucru.
Nu este obligatoriu să răspunzi tuturor, nu este obligatoriu să vorbești cu toată lumea și nici nu este obligatoriu să te lași atras în conversații proaste. Când te confrunți cu un idiot, amintește-ți să faci un lucru: respiri. Amintește-ți cine ești, de unde vii, unde te duci. Amintește-ți să respiri când viața se grăbește, când te grăbești, când spațiile din jurul tău par să se strângă. Respiră înainte de a vorbi, pentru că vorbele au nevoie disperată de aer curat. Și mai presus de toate, bucură-te de un lux pe care doar puțini îl cunosc astăzi: luxul tăcerii.

Tăcerea nu este goală; este plină de răspunsuri. Numai atunci când ești capabil să taci, evitând certurile inutile, îți demonstrează inteligența și înțelepciunea. După cum spunea marele De Crescenzo: „A tăcea nu înseamnă că nu am nimic de spus sau că ceea ce văd mi se potrivește. Tăcerea mea înseamnă: «Am descoperit cine ești și nici măcar nu meriți atenția mea».”

Autor: Umberto Eco

Nu te abține niciodată de la nimic...

Nu te abține niciodată de la nimic... pentru că poate până când vrei să faci asta, e prea târziu. Pentru că poate mâine nu vei mai putea. Și asta nu se spune de obicei... e purul adevăr. Într-o zi, ai o tonă de planuri suspendate și regreți de toate dățile în care ai spus nu... de toate dățile în care ai renunțat... de câte ai așteptat până mâine.
Nu aștepta. Fă-o acum... Îndrăznește... Râzi... Plângi. Bucură-te de clipă. Iubește cu adevărat. Ieși și dăruiește-ți tot... Ai grijă de tine. Profită la maximum de ceea ce ai. Fii tu însuți. Acordă atenție detaliilor. Apreciază ceea ce ai. Pe cele pe care le ai. Păstrează lucrurile bune în minte și nu te gândi prea mult la ele. Să știi că totul trece până la urmă... și am pierdut deja prea mult ca să mai facem asta.

Nu lăsa să fie prea târziu... Și trăiește...

Autor: Lola Ortiz

.... SOMN USOR ....

Poezie genială
de
Adrian Paunescu

"Somn ușor, scuze plăcute,
Sanșe și cauze, toate pierdute,
Ce-am câștigat cu sânge și fală,
Azi, pierdem cedând cu cerneală.

Noapte bună, țară frumoasă,
Până vom pierde și casa, și masa,
Culcați-vă toți în ură și bârfe,
Modele ne-alegem tâlhari și târfe.

Hai să dormim până poimaine,
În vis vom avea autostrăzi și pâine,
Lideri cinstiți, croiți către bine,
Care cu omul și țara vor ține.

Nani-nani, hai la culcare,
În vis vor renaște Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Tepeș și Cuza,
Să ne asculte pretextul și scuza.

 
C-am devenit, perseverent,
Slugi ignorate, remorci second hand,
Dăm la străini producția certă,
Creier și aur, păduri la ofertă.

Capul plecat singur se taie,
Că Miorița nu-i despre o oaie,
Ci despre invidii și apatie,
Prostie, trădare de Romanie.

Doar amânări și delasare,
Plătim impostorii cu lozul cel mare,
Apoi, umili, le cerem iertare,
Și le cedăm și munte si mare.

Sat fără câini, pe tron stau hoții,
Oamenii simpli la circ sunt cu toții,
Miștouri, palavre, cu noi ce-o să fie,
Când ne luăm singuri în bășcălie?

Nemții și rușii, americanii,
Țintesc locu-ntâi, puterea și banii,
Noi vrem papagali, nu vulturi și ulii,
Sport național: furatul căciulii.

Popor adormit, în vorbe ți-e fapta,
Mergi către stânga, trăgând pe dreapta,
Neamul se scoală doar să-i aleagă,
Pe cei ce-l înșală, îl neagă și-l bagă.

 
În comă profundă, în boală lungă,
Veșnic în vârf să nu ajungă,
Sisiful valah e-un Meșter Manole,
Ce merge în gol cu telegondole.

Amorțiți în vrajbă, în vin și venin,
La televizoare, s-avem somnul lin,
Să plângem tardiv în spirit de turmă,
Că n-am avut mintea cea de pe urmă.

Somn ușor, relaxare placută,
Să numărăm pân-la un miliard și-o sută,
Apoi, sa ne-ntoarcem pe partea cealaltă,
Când o s-ajungem în ultima haltă.

Somn ușor, apatie ușoară,
Ne vom trezi și fără țară,
Când oaspeții nostri or să ne spună:
Marș afară și noapte bună!

Marș afară și moarte bună!"

Cămila

O cămilă poate bea apă sărată, chiar și din Marea Moartă, iar presiunea ei nu crește, deoarece rinichii îi filtrează apa pentru a putea fi băută proaspătă, astfel că apa este separată de sare.
Cămilele pot mânca spini iar stomacul și intestinele lor nu sunt afectate, deoarece saliva îi este ca acidul care dizolvă spinii, așa că îi mănâncă ca și când ar fi pâine și aluat.De aceea, dacă le cad spini pe mâini sau pe picioare, saliva cămilelor. se va topi pe el și va topi spinii.
O cămilă are două pleoape transparente, iar cealaltă este din carne, așa că poate merge cu praful deșertului și ochii nu sunt deteriorați pentru că își închide doar pleoapa transparentă.
O cămilă își poate schimba temperatura, ridicându-și temperatura dacă se află într-un ținut unde este zăpadă și scăzând temperatura într-un tărâm deșert foarte fierbinte.

CRED CU ADEVĂRAT, SAU CRED CĂ CRED?

Am ajutat mulți oameni fără caracter în viața mea. Din aceia pe care lumea îi numește în general în jargon "jigodii".

 Când i-am ajutat nu se prezentau ca jigodii, bineînțeles. Dar necunoscându-i, exista în proporție de cincizeci la sută posibilitatea ca ei să fie. Și totuși i-am ajutat. Mai târziu s-a demonstrat că aparțineau exact acestei categorii triste, adică a oamenilor fără caracter. Fără recunoștință, fără bun simț, fără cuvânt. Nu mi-a părut rău. Și Dumnezeu m-a ajutat pe mine, ba mai degrabă aș zice că toată viața mea este un șir nesfârșit de ajutoare din partea Dumnezeului meu. Și numai El, Bunuțul, știe cât caracter îmi lipsește și mie..

 Deci ajutând la grămadă, buni și răi, am încercat cumva să mă asemăn cu Cel Care mă ajută pe mine, răul și lipsitul de caracter.

Bine, până aici este clar. Totuși să știți că mintea omului lucrează pe statistici matematice, iar inconștientul său operează pe principii pavloviene. Adică, dintre cei pe care i-am ajutat, câți au fost oameni "ca lumea"? Statistica.. Un număr infim. Câțiva. Majoritatea s-au dovedit mai târziu a fi jigodii. Deci ori de câte ori am ajutat pe cineva, am fost rănit mai târziu de acela. Se creează sinapsele, reflexul condiționat al lui Pavlov: ajut, o încasez. Ajut, o încasez. Intervine sistemul "imunitar" al sufletului: atunci NU TREBUIE să mai ajut, dacă vreau să mă protejez de aceste urâte neplăceri din partea celor ajutați de mine.

 
Și totuși.. continui să ajut! 

De ce?

 Această întrebare mi-a fost pusă de multe ori de către persoane bine intenționate și suficient de înțelepte ca să le iau cuvintele în serios. Duhovnicul, Episcopul meu, doamna preoteasă, sau colegi de-ai mei. "Omule, dacă te frigi atât de des ajutându-i pe alții, de ce nu te oprești? De ce să pui suflet, ca apoi alții să se urce cu bocancii pe sufletul tău?"

        Dar eu sunt încăpățânat. Aici nu este vorba despre analiza propriilor mele păcate înaintea lui Dumnezeu, Care continuă să mă miluiască la nesfârșit. Nu. Pentru că aș putea să spun: da, voi ajuta și eu la nesfârșit, dar numai oamenii cu bun simț. Adică, simțindu-mă îndatorat față de Dumnezeu, aș putea să-mi plătesc "datoria", miluind "pe sprânceană", așa, numai oameni despre care m-am informat și am aflat că-s oameni. Dar nu, eu nu fac așa. Eu AJUT la grămadă, fără să mă informez în privința celui care-mi "bate" la telefon cu mâna întinsă.
De ce sunt așa de încăpățânat? De ce nu dau ascultare nici măcar Episcopului meu, cel care mi-a pus într-o zi mâna în cap, și în clipa aceea mi-a pus Dumnezeu mâna Sa în cap și a vărsat peste mine belșug de Preoție?..

 Vă dezvălui secretul: fraților, dacă nu facem bine ori de câte ori ni se cere, uităm a face bine! Nu-l faci azi, nu-l faci mâine, uiți și cum se face. De aia, dragii mei, fac bine. Nu mai stau să cercetez cui îl fac. Orice mână întinsă, orice voce miorlăită reprezintă pentru mine o ocazie de-a crește duhovnicește.

 Căci știți ce se întâmplă? 

Dacă nu faci bine, la un moment dat vei simți în adâncul inimii că nu mai crezi în Binele Dumnezeu! Îți vei da seama că tu crezi că crezi, dar de fapt tu nu crezi. Pentru că vei vedea că credința ta în Binele Dumnezeu nu este susținută de o demonstrație concretă. Iată de ce scria acum două mii de ani Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa sobornicească: "Arată-mi tu credința din vorbele tale, iar eu îți voi arăta credința DIN FAPTELE MELE".

 Tu crezi că crezi, eu cred cu adevărat, pentru că eu fac ceea ce mi-a poruncit Cel în care cred, adică miluiesc. Împlinesc fapte de iubire și încep să dobândesc ASEMĂNAREA cu Cel al Cărui chip îl port în suflet de la naștere.

De aceea ajut și miluiesc. Și cu cât ajut mai mult, cu atât simt în inimă că cred mai mult. Nu vor putea "mii de popoare, care împrejur mă împresoară" să mă convingă că eu nu cred în Hristosul meu. În zadar urlă ei în urechile mele: "Falsule, prefăcutule, degeaba vorbești despre credință, tu ești un necredincios!", că eu le răspund calm: "Da? Și aceste fapte de iubire cu a cărei energie le-am făcut?

 Cu energia credinței, blestemaților! Înapoia mea, cei ce lucrați nedreptatea!"

Am ținut să vă împărtășesc aceste gânduri și trăiri ale mele ca să învățați ceva bun din ele. Nu uitați: cel ce nu face bine uită cum se face. Iar un creștin fără bine nu este un creștin. Nu a fugi de rău înseamnă să fii creștin, ci a fugi după bine.

 Bine? 

Vă pup. Doamne ajută tuturor.

„Există cineva mai bogat decât tine?”

Bill Gates, când era considerat cel mai bogat om din lume, a fost întrebat:
„Există cineva mai bogat decât tine?”
Răspunsul lui a surprins pe toată lumea:
„Da… există cineva mai bogat decât mine.”
Apoi a început să povestească:
„Se întâmpla cu mult înainte să devin bogat sau cunoscut.
Eram într-un aeroport din New York și am vrut să cumpăr un ziar.
Când am scos banii, mi-am dat seama că nu îmi ajungeau…

Așa că am vrut să renunț.”

„Vânzătorul m-a privit și mi-a spus simplu:
«Ia-l, ți-l dau gratis.»
Am ezitat, dar la insistențele lui, l-am acceptat.”
„După două sau trei luni, m-am întors în același aeroport.
Din nou, nu aveam suficienți bani pentru un ziar.
Și, din nou, același vânzător mi l-a oferit gratuit.”
„I-am spus că nu pot accepta…
Dar el mi-a răspuns:
«Îl plătesc eu, din câștigurile mele.»”
„Am luat ziarul.”
„Au trecut 19 ani.
Între timp, am devenit cunoscut în toată lumea.
Într-o zi, mi-am amintit de acel om și am decis să-l caut.”
„După o lună și jumătate, l-am găsit.”
„L-am întrebat:
«Mă recunoști?»
Mi-a răspuns:
«Da, ești Bill Gates.»”
„L-am întrebat apoi:
«Îți amintești că mi-ai dat cândva un ziar gratis?»”
„A zâmbit și a spus:
«Da. De două ori.»”
„Atunci i-am spus:
«Vreau să-ți răsplătesc gestul. Spune-mi ce îți dorești și îți voi oferi.»”
„Dar răspunsul lui m-a lăsat fără cuvinte…”
„Mi-a spus:
«Domnule, nu cred că puteți egala ajutorul meu.»”
„L-am întrebat:
«De ce?»”
„Iar el a răspuns:
«Pentru că eu te-am ajutat când eram sărac…
iar tu vrei să mă ajuți acum, când ești bogat.
Cum ar putea fi egale aceste lucruri?»”
În acea clipă, am înțeles:
adevărata bogăție nu stă în bani… ci în inimă.

 
Pentru că un om este cu adevărat bogat atunci când oferă… chiar și atunci când are puțin.
.„În ziua aceea mi-am dat seama că vânzătorul de ziare era mai bogat decât mine, pentru că nu a așteptat să se îmbogățească ca să ajute pe cineva. Vezi mai puţinBill Gates, când era considerat cel mai bogat om din lume, a fost întrebat:

„Există cineva mai bogat decât tine?”
Răspunsul lui a surprins pe toată lumea:
„Da… există cineva mai bogat decât mine.”
Apoi a început să povestească:
„Se întâmpla cu mult înainte să devin bogat sau cunoscut.
Eram într-un aeroport din New York și am vrut să cumpăr un ziar.
Când am scos banii, mi-am dat seama că nu îmi ajungeau…
Așa că am vrut să renunț.”
„Vânzătorul m-a privit și mi-a spus simplu:
«Ia-l, ți-l dau gratis.»
Am ezitat, dar la insistențele lui, l-am acceptat.”
„După două sau trei luni, m-am întors în același aeroport.
Din nou, nu aveam suficienți bani pentru un ziar.
Și, din nou, același vânzător mi l-a oferit gratuit.”
„I-am spus că nu pot accepta…
Dar el mi-a răspuns:
«Îl plătesc eu, din câștigurile mele.»”
„Am luat ziarul.”
„Au trecut 19 ani.
Între timp, am devenit cunoscut în toată lumea.
Într-o zi, mi-am amintit de acel om și am decis să-l caut.”
„După o lună și jumătate, l-am găsit.”
„L-am întrebat:
«Mă recunoști?»
Mi-a răspuns:
«Da, ești Bill Gates.»”
„L-am întrebat apoi:
«Îți amintești că mi-ai dat cândva un ziar gratis?»”
„A zâmbit și a spus:
«Da. De două ori.»”
„Atunci i-am spus:
«Vreau să-ți răsplătesc gestul. Spune-mi ce îți dorești și îți voi oferi.»”
„Dar răspunsul lui m-a lăsat fără cuvinte…”
„Mi-a spus:
«Domnule, nu cred că puteți egala ajutorul meu.»”
„L-am întrebat:
«De ce?»”
„Iar el a răspuns:
«Pentru că eu te-am ajutat când eram sărac…
iar tu vrei să mă ajuți acum, când ești bogat.
Cum ar putea fi egale aceste lucruri?»”
În acea clipă, am înțeles:
adevărata bogăție nu stă în bani… ci în inimă.

 
Pentru că un om este cu adevărat bogat atunci când oferă… chiar și atunci când are puțin.

 
.„În ziua aceea mi-am dat seama că vânzătorul de ziare era mai bogat decât mine, pentru că nu a așteptat să se îmbogățească ca să ajute pe cineva.Atlasul Vietii

Ne dorm...

Ne dorm aleșii fără vise
Și ce le pasă lor de noi,
Că așteptăm iar legile promise
De mincinoși și derbedei.

Fără rușine își votează pensii
Pentru că dorm în parlament,
Românii intră în depresii
Privindu-i cum se bat în piept.

Că sunt aleși între aleși,
Și fac ce vor în tagma lor,
Au pus chiar la intrare ca pe preș,
Respectul și încrederea românilor.

 
Și au uitat pe cei ce-ndura
Doar nedreptate și nevoi,
Îi prea măresc pe cei ce fură
Până și pielea de pe noi.

 
Și-n populismul lor hilar
Iar ne promit marea cu sarea,
Că vin alegerile iar
Și nu și-au terminat de strâns averea.

 
Mai au doi codrii de vândut,
Petrol și gaze din pământul țării,
Au țepuit bătrânul viaduct
Și ne-au vândut și valurile mării.

 
Hai să le batem în ferestre
Acestor derbedei ce dorm.
Să-i îmbrăcăm în mândre zeghe
Și să-i legăm de câte-un pom.

 
Să nu mai uite că în țara lor
Noi proștii i-am votat pe toți,
Ei ne-au vândut pe rând străinilor
Și pribegim acum pe la străine porți.

 
autor...Dorin Dumitriu.
sursa foto internet.

- Nea Ioane, dă copilul la orfelinat, că matale ești cioban.

 -

Nea Ioane, dă copilul la orfelinat, că matale ești cioban. Ce poți să-i oferi?
Așa îmi ziceau vecinii, unii cu grijă sinceră, alții cu mirare sau poate judecată. Poate că aveau dreptate… Poate că așa era cel mai bine. Un loc curat, îngrijitoare, program, mâncare la ore fixe. Dar inima mea… inima mea de bunic nu putea să facă așa ceva. Era tot ce mai aveam.
Când necazul mi-a bătut la poartă, n-am fost pregătit. Nimeni nu e.
Fiica mea… lumina ochilor mei. Și ginerele meu, un om bun. S-au dus într-o clipă. Un accident de mașină, pe un drum ud de țară, într-o seară de toamnă. Parcă aud și acum vântul cum bătea printre pomii goi când am primit vestea.
Am rămas cu fetița în brațe. O mogâldeață cu ochi albaștri ca cerul, speriată și tăcută. Avea doar trei ani. Se uita la mine și nu înțelegea de ce mama nu mai vine. M-a strâns de gât cu mâinile ei mici și m-a întrebat:
— Bunicule, mama unde e?
Ce să-i spun? Că nu mai vine niciodată?
Am plâns în șură, singur, cu căciula trasă pe ochi, să nu mă vadă nimeni. Doar oile mi-au fost martore.
Vecinii tot îmi ziceau:
— Nea Ioane, nu e cu supărare, dar dă copila. Nu te judecă nimeni. Acolo e bine.
Dar eu simțeam altceva. Acel copil trebuia să rămână lângă mine. În casa asta. În curtea asta unde a făcut primii pași. Unde s-a jucat cu pisica pe prispă. Unde am legănat-o de atâtea ori pe genunchi.
Știam că va fi greu. Că nu știu cum se face. Că nu-s femeie. Dar am început.
Am învățat să fierb laptele fără să-l dau în foc. Am învățat să-i leg părul în două codițe stângace. Am învățat cântece de leagăn și povești de adormit. Am învățat cum se face piureul moale. Și am învățat să mă rog din nou, ca în copilărie. În fiecare seară, cu ea în brațe.
Când a venit vremea grădiniței, mergeam cu ea de mână până la poartă. Nu știam să-i citesc cartea cu povești, dar îi inventam una, alta, din minte. Să nu simtă lipsa.
Fiecare pas al ei era și pasul meu. La școală, mergeam cu ea la serbări, cu cămașa bună și paltonul de lână. Mă așezam în spate și o priveam. Ce frumos vorbea! Ce frumos cânta! Toți profesorii mă salutau cu respect.
— E un copil minunat. Se vede că e crescut cu dragoste, îmi ziceau.
Eu tăceam. Mă gândeam la fiica mea și simțeam că, prin nepoata mea, trăiește mai departe.
Când a ajuns la liceu, era premiantă. Eu, nea Ion, ciobanul, mândru ca un împărat. Îi făceam
mâncare, o așteptam la autobuz. Într-o zi mi-a zis:
— Bunicule, eu vreau să dau la medicină.
Am rămas blocat. Medicină?
Dar n-am zis nu. M-am dus în târg și am vândut din brânză. Apoi, câteva oi. Am strâns. Am renunțat la tot ce puteam ca ea să învețe. I-am cumpărat cărți, laptop, tot ce avea nevoie. Și mergeam la biserică, în fiecare duminică.
— Doamne, dă-i sănătate și minte. Că de restul mă ocup eu.
Și a intrat la facultate. Ochii ei erau plini de dorință de a ajuta oamenii, de a face bine. Într-un an, m-a întrebat:
— Bunicule, de ce ai făcut toate astea pentru mine?
I-am zâmbit și i-am zis:
— Pentru că ești sufletul meu, draga mea. Și pentru că părinții tăi mi-au dat o comoară.
La absolvire, m-a urcat pe scenă. Printre colegi, părinți și profesori, a rostit cu lacrimi în ochi:
— Bunicul meu este totul pentru mine. Lui îi datorez fiecare carte citită, fiecare examen trecut, fiecare vis împlinit. Dacă astăzi sunt medic, e pentru că el a ales să nu mă abandoneze.
Am plâns. Ca un copil. Și nu mi-a fost rușine. Toată sala m-a aplaudat.
Astăzi, fata mea — căci așa îi zic — este medic la sat. Nu a vrut să plece nici în străinătate, nici într-un oraș mare. Și-a făcut cabinet aici, lângă noi. Are grijă de bătrâni, de mame singure, de copii fără posibilități. Nu accepta nicio atenție de la nimeni. Zice că așa a fost crescută.
Eu stau pe prispa casei, cu bastonul lângă mine, și mă uit cum intră oamenii în cabinetul ei cu încredere și speranță. Și mă gândesc…
Că nu-i nevoie de avere, nici de titluri, nici de diplome… ci de dragoste, răbdare și curaj.
Morala poveștii:
Doamne, ține sănătoși toți bunicii și părinții care se sacrifică pentru copiii și nepoții lor. Dă-le putere și răbdare.
Și dă-le copiilor ochi să vadă, inimă să simtă și suflet să prețuiască.
Să nu uite niciodată pe cei care au renunțat la tot… ca ei să poată deveni tot.
Dacă ai ajuns până la finalul acestei povestioare, nu uita să ne spui cum ți s-a părut.
Autor Alin Gutulescu

Venea agale, într-o seară,

Venea agale, într-o seară,
Purtându-și pașii prin noroi,
Un biet bătrân, pe-un drum de țară
Și-n urma lui, un car cu boi!

În car, era un braț de paie,
Ce-l adunase din grădină,
Rămas de la ultima claie,
Să-l pună boilor la cină!

Pornise să plouă mărunt,
O ploaie mocănească, deasă,
Iar bietul om cu păr cărunt,
Se îndrepta încet spre casă!

Pe-același drum, în multe rânduri,
Trecuse tot așa, tăcut,
Sărman și încărcat de gânduri,
Dar azi...era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta
Și alta nu și-a mai dorit...
I-a fost destul pe lumea asta
Atâta cât a suferit!

N-a fost deloc ușor...și-apoi,
Cu doi copii mici l-a lăsat,
Crescându-i singur pe-amândoi
Cum Dumnezeu l-a învățat!

I-a îngrijit, le-a dat povață,
Ținându-i cu lapte și miere,
Crezând c-o să-l ajute-n viață
Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini
Și pleci în lume de acasă,
Îți lași părinții tăi bătrâni,
Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!

Prin minte, gânduri, fel de fel
Au început ca să îi treacă,
Cu-atâtea câte-s peste el,
Privirea în pământ și-apleacă!

Din când în când își îndemna,
Cu o nuia, boii, să meargă
Și-n suflet doruri aduna,
Greu mai putând ca să le șteargă!

,,Haide, Joian! La ce te miri?
Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...
Și se hrănea cu amintiri,
Fiindcă atât i-au mai rămas!

Se mai uita din când în când,
Scrutând pământu-n depărtare,
C-o mână, parcă, salutând
Copiii duși peste hotare!

☆ ☆ ☆

 
În gând, i-a venit, primul, Nicu,
Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,
Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...
De el îi era cel mai drag!

În urmă cu vreo patru ani,
El a plecat, mai înainte
Și i-a trimis o dată bani...
Atât...din câte ține minte!

Pe-acasă nu a mai venit,
Prea multe despre el nu știe,
Dar după cum a auzit,
E pe la o măcelărie!

Petrică a fost zilier,
A dus-o greu o vreme bună,
Acuma, e pe-un șantier...
Așa i-a spus acum o lună!

☆ ☆ ☆

Cu vocea stinsă de necaz,
Își îndemna săracul boii
Și lacrimile pe obraz
Se-amestecau cu stropii ploii!

Cu grijile care-l apasă,
Ducându-l până-n pragul morții,
Bătrânul a ajuns acasă,
Dar...s-a oprit în fața porții!

În casă, a văzut lumină,
Apoi...se deschisese poarta
Și Nicu, ridicând o mână,
Striga voios: ,,A venit tata!"

Petrică...vai...l-a ajutat
De a băgat carul cu boi...
O, Doamne, cât de minunat!
Erau acasă amândoi!

Însă...sărmanul, obosit,
Puțin, de car, s-a rezemat,
O clipă doar a ațipit
Și-n acea clipă...i-a visat!

Dorel Mărgan

Eu m-am născut în secolul trecut

Eu m-am născut în secolul trecut
Şi cred c-am fost o mare norocoasă.
O altă generație de lume am văzut
Mai simplă, mai săracă, dar frumoasă.

Eu am venit pe lume-n acel veac,
Când omul era om și vorba vorbă.
Azi amabilitatea poate fi un fleac,
Căci banu-i la putere și la modă.

Eu m-am născut în acea vreme-n care,
Ţăranii erau cei mai gospodari.
Dar unii azi probabil că uitară,
Că-n case mici, s-au născut oameni mari.

În secolul trecut m-am întâlnit
Cu oameni care-și scoteau pălăria.
Dar din păcate azi e deficit
Respectul, politețea, omenia...

Sufletul meu și-acum mai hoinăreşte
Pe uliţele satului natal.
O văd pe mama tânără, muncește
Şi eu cu ea alături, undeva pe deal.

De greutăți în prezent nu mi-e frică.
Neajunsurile de-atunci m-au călit.
De-aveai la cină un boț de mămăligă,
Nu te plângeai, ci erai mulțumit.

Eu m-am născut demult, tare demult.
Probabil de aceea-s „demodată".
Pun preț pe modestie cel mai mult
Și pe-acel om cu inima curată.

Natalia Mazilu-Miron

SÂNZIENE

Ele,...

Ielele,

Împărătesele văzduhului,

Vâlvele,

Zânele,

Domnițele minunate,

Atât de frumos înveșmântate

Cu flori de câmp parfumate

Și înmiresmate,

Dânsele,

Vântoasele,

Irodiade frumoase,

Izme, Nagode vindecătoare,

Cu puteri mistuitoare,

Sânziene curate,

Ce împart roduri bogate,

Ce înmulțesc păsări și animale,

Tămăduind boli și suferințe colosale,

Apărând câmpurile,

Semnăturile,

De grindini și vijelii,

Zâne bune pentru oricine, dar...mai ales pentru copii.

Ziua lor e o zi Sfânta,

Ce cu tradiție se cântă,

Prilej de bucurie,

Pentru toți flăcăii și fetele din avlie.

Cucul brusc se amețește,

Azi, ... când Capul de vară se pornește.

Din sânziana erbacee cu flori galben-parfumate

Și atât de-nmiresmate,

Cunună de ți-ai făcut,

Visul,... cu cel ursit, te-a străbătut.

Roua dimineții, dacă azi s-a așternut,

Pregătește-ți straie și-al tău avut,

Pentru că, sigur în ast an te-ai cununat

Și la nunta-ți am dansat.

E o sărbătoare minunată

Dragaică,

Sau Sânziană

Binecuvântată!

Phy

Timișoara, duminică 23.06.2024, ora 15,35÷15,45

In poză eu cu autoarea acestor versuri...care a plecat prea repede dintre noi , Dumnezeu să o odihnească ...!

Într-o zi vom lăsa totul baltă.

“Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită. Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine. Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă. La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul, cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura? Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? 

Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii. 

Pe la 35 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă. Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul.

 Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori! Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață. Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă!”

Text de Luminița Popescu

Într-o țară prea-bogată și cu oameni prea-deștepți

Într-o țară prea-bogată și cu oameni prea-deștepți
mâța se ridică-n coadă în poziția de drepți
iar stăpânul din pădure, ursul brun, fără de frică,
are coada ridicată dar tăiată, mititică.

Crește azi economia ca voinicul din poveste
dar, când linia se trage, la-împărțit nimic nu este
și, trudirea autohtonă de prin zori și până-n seară
și averea din adâncuri - pe nimic se duc afară.

Am închis în veselie fabrici, mine și uzine
și ne plângem între palme că e rău și nu e bine
iar în loc am pus cu râvnă miile de prăvălii
care vând, din toată lumea, doar otrăvuri și prostii.

Plini de drepturi câștigate și râvnind la libertate
ne-am trimis la muncă frații ocupând vreo zece state
și, trudind pentru o pâine de-a avea de pus pe masă
azi, românul meu cu fală, peste tot este acasă.

Cu gândiri de azi-pe-mâine, vindem grâu și cerem pâine,
căutăm colaci din grâne pe codița unui câine,
râurile ce curg lent - chinuit mai fac curent,
iar stăpânul cel dement îl scumpește, cent cu cent!

Cu destinul Mioritic, alegând răul cel mic,
ne-îndreptăm cu voinicie înspre zero, spre nimic,
și mă-ntreb, așa, pe mine, cum să nu vină sfârșitul,
de-am ales ca șefi de țară - Chiorul, Mutul, Bâlbâitul?

Cu așa aleși în frunte și cu soarta dată-n zaruri
țara e în siguranță ca Titanicul pe valuri
dar, rămâne optimismul când alunecăm în hău,
să zâmbim astăzi cu toții - mâine, poate fi mai rău!

 
Tiberiu Foris, Pierduți în timp. Vol. 9.

Într-o lume năucită, printre stele și steluțe,

Într-o lume năucită, printre stele și steluțe,
ne salvează Mucușorul, creatorul de biluțe
și, pe pantă ne va duce, înmulțind cu cos de alfa,
pentru noi, cu sacrificii, de și-ar arde-n barbă iarba.

Curcubeul de se-nalță peste creste de Carpați
Mucușorul dă speranțe să trăim cu toți ca frați
iar, când răul prins în cruce vrea pe toți să ne doboare,
doamnele din țărișoară - vor fi, toate, surioare.

Vom trăi într-o frăție, fără case, dar zâmbind
și, dormind sub clar de Lună, doar la fumuri mai gândind
iar sub dușuri înghețate, ca în lumea de apoi,
la îmbrățișări sub jeturi, vom visa, doi câte doi.

La biserică vom merge pentru șprițuri și beție
și-n altar un bar pe cinste, cu tărie, o să fie
iar, de plinul te răzbește, precum scris este în scripte,
te vei ușura-n subsoluri, printre oasele din cripte.

Viitorul plin de fumuri țărișoara noastră-l are
și, îți mulțumim din softuri, slavă ție, Mucușoare,
căci, din tricolorul nostru, cam sărac cu trei culori,
ne salvezi cu curcubeul și cu macii visători!

Tiberiu Foris, Pamflet, Pierduți în timp. Vol. 9.
Foto: Internet

Melodia Doamnei Bella Popescu - aici:

"https://www.youtube.com/embed/Zqa0CUWnK1o..."

CIOCUL MIC...CĂ E CENZURĂ!

 

Eliana Popa

 
Băi, cenzura-i interzisă,
Așa scrie pe la noi...
Dar vă dau o veste tristă
Da, da, da.... s-o credeți voi!!!

 
Tot ce scriu nu este bun
E suveranism pe față,
N-aș putea și eu să tac
Ca să nu le vină greață?

Nu sunt cenzori cu ștampilă
E doar presiune fină,
Ei ne vor mai la adânc
Îngropați în naftalină.

 
Tu tot scrii despre hoție,
De vreun lider ce-a furat,
Vrei să-i faci de bășcălie
Dar ești iute …. CENZURAT!

Bă, voi vreți s-aveți dosare?
N-aruncați cu vorbe grele,
Altfel gura voastră mare
Chiar vă bagă la belele!

Vin mascații peste tine
Îți sparg ușa și figura
Ei îți fabrica dosare
Iată cum ți-au închis... gura!

 
Nu cumva să zici, Mărine,
Că tu ești suveranist!
Sare cenzorul pe tine
Cu ștampila de fascist!

De reciți din Radu Gyr
Ești legionar sadea,
De-l comemorezi pe Goga
Pentru ei ești tot așa!

Iar de cazi cumva sub vraja
Sau în brațele Katiușii
Vor striga cu disperare
Rușii, băăă...păzea... vin rușii!

Să nu zici că detești blugii
Sau bananele nu-ți plac,
Plâng și își mănâncă mucii
Și-și dau ochii peste cap!

 
Și-n on-line la fel se-ntâmplă
Vaaai câtă obrăznicie!!!
Cum să faci pe guvernanți
De rahat și bășcălie?

Cum să spui ca au furat
Banul public sau alegeri?
Să nu-ți fie cu bănat,
Dar sunt doar neînțelegeri!

Căci la noi dezinformarea
Mai mereu ne dă de cap,
Adevăru-și strigă jalea
Aruncat la fund de sac.

Iată gloria de astăzi…
Asta-i legea românească
Ai un drept la exprimare…
Și oricine să vorbească

 
Ehe heei.... s-o credeți voi!
Legea asta este hoață,
Nu sunt drepturi pentru noi
Fir-ar mama ei de viață!

Suntem liberi să tăcem
Poate să vorbim în gând?
Bine… bine știm și noi
Să tăcem…. dar până când?

Asta-i legea românească
Avem liber la tăcere
Ciocul mic și joc de glezne
Haaai … vă țuc… la revedere!

Cândva, un om, un biet argat,

                              

Creștin, cu inima curată,
Lucra la un stăpân bogat,
Aproape pe nimica toată!
N-avea nimic, sărac lipit,

Trăia așa de azi pe mâine,
Muncind la omul înstărit,
Pentru un pat și-un colț de pâine!
Dar, într-o zi, și-au luat bucate

Și au pornit la drum, călare,
Bogatul vrând să îi arate,
Argatului său, tot ce are!
Șezând în șa, mândru, pe cal,

Fiind timp frumos, ziua senină,
Îl duse pe argat pe-un deal
Și-i spuse, întinzând o mână:
-Privește-n zare...tot ce vezi,

Păduri, câmpii...tot ce-i mai bun...
Nu poți nici să-ți imaginezi,
Ce am...cât am putut s-adun...
..........
De-acolo, de pe deal, săracul,
Privind în jos, în depărtare,
Printre copaci, văzu conacul,
În toată marea lui splendoare!

Uitându-se în jur, apoi,
La umbră, pe lângă copaci,
Pășteau turme întregi de oi,
Sute de cai...și mii de vaci...
-Pământu-l vezi cât se întinde?
Nici nu mai știu să mai socot...
Tot ce cu ochii poți cuprinde,
Chiar și mai mult...al meu e tot...
..........
Era o zi caldă de vară,
Fără un nor, s-aducă ploi,
Și se făcuse deja seară,
Cât au vorbit pe deal cei doi...
..........
La-ntoarcere, pe-același drum,
Argatul, plin de Dumnezeu,
Șopti: -Aș vrea să-ți spun acum,
Ce bogăție am și eu...
stăpâne...uită-te în sus,
Vezi tu, cât sunt de multe stele?
Eu până astăzi nu ți-am spus...
Să știi că...toate-s ale mele!
Tu nu poți să-nțelegi misterul,
Ce multe bogății am eu...
Privește și mai sus...e Cerul,
Și cât Îl vezi, e tot al meu!
Chiar dacă, astăzi, pe pământ,
N-am decât țoala de pe mine,
Am încheiat un Legământ,
Care, de Cer, legat mă ține!
E greu ca să poți înțelege,
Dar va veni o zi în care,
Acolo sus, în Cer, voi merge,
Unde e veșnic sărbătoare!
Azi, toate ale tale sunt,
Dar vei pleca de-aici, stăpâne,
Că viața este frunză-n vânt,
Și nu vei lua nimic cu tine!
............
De-a înțeles ce-a spus argatul,
Nu aș putea să vă mai zic,
Dar la întoarcere, bogatul,
Tot drumul, n-a mai zis nimic!
.............
Bogat, nu e acela care,
Adună saci cu bani, mereu...
Bogat, e omul care-L are,
În inimă, pe DUMNEZEU!
--------------------------------------------
Dorel Mărgan

... MÂNTUIRE CU CARUL! ...

 

     Bucuria mea, foarte mulți oameni, chiar și dintre creștinii ortodocși nu știu care este scopul existenței noastre umane. Mâncăm, pentru că ne este foame, ne culcăm, fiindcă, suntem obosiți, mergem la servici să putem achita cheltuielile de zi cu zi, mergem în concediu să ne odihnim câteva zile că suntem obosiți, mergem la școală să învațăm carte..., dar dacă într-o zi vom muri, și trupul se face pământ, după porunca lui Dumnezeu: "Pământ ești și în pământ te vei întoarce" (Facerea 3:19), atunci, la ce folos atâta zdroabă, atâta osteneală în fiecare zi??? Sfântul Părinte, Serafim de Sarov, spune ca scopul existenței umane este DOBÂNDIREA DUHULUI SFÂNT. Și pentru a păstra Harul Duhului Sfânt, după cuvântul de învățătură al Sfântului Părinte, Siluan Athonitul, trebuie: "Să iubim vrăjmașii și pentru toate necazurile să mulțumim lui Dumnezeu". Iar Iisus Hristos a spus în casa lui Zaheu Vameșul: "AM VENIT să caut și SĂ MÂNTUIESC pe cel pierdut"( Luca 10:16). Într-un anume fel, pierduți suntem toți (prin "lumea de păcate", în "valea plângerii"), fiindcă, nu suntem lângă Creatorul nostru, lângă Tatăl nostru, Cel ceresc! Dar, pentru a ne mântui sufletele, pe lângă Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie religioasă, Sfântul Maslu, Spovedanie și Împărtășanie, ne mai trebuie și:

   ✒️  RĂBDARE cu carul, nu până la prășit, ci până la sfârșit!

   ✒️ RUGĂCIUNE cu carul, nu ca fugarul!

   ✒️ ASCULTARE  cu carul, nu încăpățânare ca măgarul!

   ✒️ MUNCĂ cu carul, dar nu cu paharul!

   ✒️ POST cu carul, nu burta cât carul!

   ✒️ IERTARE cu carul, nu răzbunare cu parul!

   ✒️ MILOSTENIE cu carul, nu cu degetarul!

   🤔 Mântuire cu carul, fiindcă, nu contează decât unde pune Dumnezeu sufletele noastre după ce murim, în VEȘNICIA RAIULUI sau în VEȘNICIA Iadului!

   🙏 Domnul meu și Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, Care ai înviat a treia zi din morți, noi credem că toate le-ai răbdat pe Sfânta Cruce, ca să ne mântuiești. Amin!

   🙏 Doamne, Iisuse Hristoase, Împărate al Slavei și Dumnezeul milei, milostește-Te spre noi, robii Tăi să ajungem cu toții în Lumina Ta cea Neînserată! Amin și Aliluia!

                                                                                                                           Preot Ioan 🛎️.

Vecinii si NetFlix-ul

"Acum 6 luni, vecinul mi-a cerut parola de conectare la internet. I-am oferit-o pentru că nu mă costa nimic și pentru că mă înțeleg bine cu el ca vecin. Ieri, în timp ce veneam acasă, l-am găsit la ușă. M-am oprit și am stat de vorbă ca de obicei, acesta spunându-mi că este fericit, că a reușit să își plătească un an de netflix și că se uită în fiecare seară cu soția. Eu i-am replicat că muncesc din greu, vin seara și nu prea am timp să mă uit la Tv, așa că nu îi simt utilitatea NetFlix-ului. Dar.. cred că pot încerca să mă uit, mai ales dacă are buna plăcere să îmi ofere acces la acesta (știind că un abonament are 3 utilizatori). Din spate.. soția lui, auzind discuția dintre noi, a început să strige : “vecine, ne pare rău.. dar nu putem .. pentru că și noi muncim din greu și este destul de scump, nu-l putem impărtăși”. Apoi s-a așezat o tăcere totală! Vecinul și-a cerut scuze .. încet.. de parcă nu dorea să-l audă cineva.. iar eu i-am zâmbit, i-am spus că nu face nimic și mi-am văzut de drum. A doua zi, liber fiind de la serviciu, am stat relaxat, m-am uitat la Tv, pe Facebook.. am mai scris câte ceva pe Avizier, timp în care s-a auzit și o voce de femeie “ce s-a întâmplat, de ce nu mai merge Tv-ul?” .. probabil vecina îl sunase pe soț să îl întrebe ce se întâmplă. NetFlix-ul nu mai funcționa ? La câteva ore, “cioc-cioc” la ușă.. deschid.. și ce să vezi, surpriză: vecinul și vecina.. la mine la ușă, unul mai nervos decât celălalt. “ - Vecine , nu te supăra, ști cumva de ce nu merge internetul ? Tot încerc să mă uit la un film și nu funcționează , îmi arată că nu există conecțiune la internet”. M-am uitat la ei și le-am spus : “ nu vă mai merge pentru că am schimbat parola de acces la internet , pentru că eu sunt cel care îl plătește și nu am de ce să îl împart cu cineva “. Auzind asta .. vecina s-a roșit la față și a încercat să mai spună câteva cuvinte, în schimb , nu am lăsat-o și i-am replicat : “ Doamnă , am internetul meu și tu ai netflix-ul tău, totul este bine și toată lumea este fericită! ”. S-au întors și au plecat acasă. Nu mi-au mai vorbit niciodată!

 Povestea nu îmi aparține dar am avut mult de învățat din ea:

- prietenia trebuie să fie reciprocă.
- dragostea trebuie să fie reciprocă.
- afecțiunea trebuie să fie reciprocă.

Începând din acest an o să încerc să pun tăcere acolo unde este tăcere, o să absentez acolo unde se absentează, o să ofer afecțiune acolo unde se oferă afecțiune, prietenie doar celui care întoarce prietenia și loialitate acolo unde există aceasta. Sentimentele trebuie să fie din ambele părți și trebuie să conțină cantitate egală..."
- șoapte -

O scrisoare ce nu s-a pierdut!

DAN MIHĂESCU, umoristul care a scris texte memorabile pentru Toma Caragiu şi Tămara Buciuceanu Botez a lăsat o scrisoare de adio, înainte de a pleca dintre noi, anul acesta,(25.01.2013)

.

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE CARAGIALE

Stimate nene Iancule,

Ambetat de tristeţe şi turmentat de scumpiri bezmetice, îţi compun această misivă tristă şi de adio, că ce mă enervează când vine vorba despre opera matale, este gogoriţa că satira îşi păstrează actualitatea, că personajele seamănă leit cu cele din zilele noastre, poltroni,tembeli, pungaşi, mahalagii, hahalere, bagabonţi etc.

Să avem rezon, coane Iancule, tălică ai scris pentru copii, scenarii de desene animate. Eşti mărunt, neicuşorule!

Ia hai, să te cocoşez cu niscaiva exemple.
Matale ştii cât ar costa acum o masă la "Iunion"?
Şi câtă verzitură îi lipeşti pe frunte manelistului minune, care ţine acuma locul lui I.D. Ionesco? Şi să te văd eu dacă ai corajul să vii pe jos de la "Iunion" acasă, noaptea. Că te dezbracă lotrii cu ranga.

 Heavy metal!

Dacă ai vedea cine-i acuşica în fruntea bucatelor, te-ai închide la "Gambrinus" şi nu te-ai trezi din beţie decât să te închini.

Suntem o ţară penală, meştere!

De la parlament la govern, toate mangafalele cu foncţii sunt în libertate condiţionată. Nu ştii cum şi cât se fură. Răcnesc gazetele de vuiesc Carpaţii! Şi toate oalele sparte le plăteşte poporul acesta de coate-goale, care nu mai visează castele în Spania. Visează căpşuni.
S-au înmulţit nesimţiţii şi proştii şi vorba matale: "Cu prostia te poţi lupta, dar ea întotdeauna învinge!"
Zicea Nae Ipingescu: "Să nu mai mănânce nimeni din sudoarea, bunioară, a unuia ca mine sau ca dumneata şi să şază numai poporul la masă, că el e stăpân". Mai mult de jumătate din popor e în mare mizerie şi tot atâta ar vrea să-şi lase ţara. O să zici că le crapă obrazul aleşilor? Ei, aş!
Unde este Rica Venturiano cu al lui "Angel radios"? E timpul cocotelor. Ziţa, Veta, Joiţica, Didina sau Miţa Baston au fost sfintele-sfintelor. Paraşutele au acuşica golaveraj la televizor. Să vezi chestii deochiate, nene Iancule! S-a uitat şi Bubico al meu la o emisiune şi de atunci nu mai latră. Guiţă!
Domnul Goe e ticsit de droguri şi mamiţa vorbeşte la telefon, la linia fierbinte. Conul Leonida şi soaţa şi-au depus pensia la pubelă, de unde şi mănâncă, Tipătescu este Naşul mafiei judeţene, Dandanache face tocşouri de seară, jupân Dumitrache zis "Titircă Inimă-rea" e primar şi milostiveşte cu parcuri moca toate rubedeniile.

Se face Capitală până la matale la Ploieşti , numa' borduri şi mijlocul rămâne aşa cu gropi, cu mahalale fără apă şi canal, fără buleftrică.

Caţavencu combate la gazetă contra marilor corupţi, el fiind curat, deoarece până şi banii lui au fost spălaţi. Ghiţă Pristanda e finanţist acu', din negoţul cu maşini furate, alte fapte necurate ca şi şpăgi nenumărate. Până şi frizerul Nae Girimea se minunează câtă prostime s-a umplut de mătreaţă şi câţi politicieni de valută. O soţietate fără prinţipuri morale şi cinste, care va să zică.
Madalin Voicu vorbeşte romanes, la televizor, cu fraţii şi surorile lui, la care s-a dat dezlegare să belească Europa. Fericiţi că au un de-al lor care îi înţelege, fiind apropiat de ei ca nărav şi poftă de viaţă. În ţară, băieţii deştepţi la matrapazlâcuri au strâns averi din care să se îndestuleze toate loazele lor, până la două mii paş'opt. Se fac mafioţi unii pe ăilalţi şi mă jur pe cursul valutar că au dreptate toţi. Dacă nici ei nu s-or şti între ei?...

Altminteri e "criză teribilă, monşer". Dacă ai cunoaşte Parlamentul de acum i-ai dedica "Năpasta", promisiunilor guvernului schiţa "1 aprilie", Justiţiei "Lanţul slăbiciunilor", vieţii noastre politice - "D-ale carnavalului", scrisoarea către FMI şi Consiliul Europei este "Scrisoarea pierdută", iar viitorul nostru poate fi asemuit cu "O noapte furtunoasă". Bravos naţiune! Egzistă nişte unii care zice că suntem "Ţara lui Caragiale". Ei, aş! Moravurile de pe vremea matale erau parfum.

Şi atunci, eu cu cine votez? Aceasta-i întrebarea! Cică dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă şi pe urmă el votează la fel. Într-un singur loc ai avut dreptate, nene Iancule. Atunci când ai zis că românul s-a învăţat să aibă din toate câte nimic.

În fruntea soţietăţii s-au aburcat mitocanii şi nu le poţi bate obrazul, întrucât (tot matale ne-ai învăţat) mitocanul se naşte jignit. Încolo, frică ne e că ne-am născut în România şi o să murim în Becalia!
Dar să fim optimişti, că dacă nu murim o să fie şi mai rău!
Un matze-fripte, coate-goale,
Ce-i este dor de matale !..

Doamne-n prag de sarbatori

Doamne-n prag de sarbatori,
Vin s-aduc doar multumire,
Pentru anii grei, usori,
Ce s-au dus pe langa mine.

Pentru mana ce-ai intins,
Cand cadea o greutate,
Si in brate m-ai cuprins,
Sa ti-o pui tie in spate.

Patimi daca m-au rapus,
Tu le-ai ridicat cu ravna.
Greutati de m-au ajuns,
Le-ai facut doar o tarana.

Lacrimile cand s-au scurs,
Peste fata-mi intristata,
Tu le-ai sters si au apus,
N-ai lasat sa ma abata.