Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ți tulbur somnul,
Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiții întru Domnul!
Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
Gândurile să-mi desfășur, și să stau la sfat cu mine
În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înțelept,
Ș-ale lumii toate parcă le văd limpede și drept.
Cât de clare mi se-nșiră toate din trecut, în minte,
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
E uscat-acuma țărna ce te copere, și mie
Parcă tot nu-mi vine-a crede că ești dusă pe vecie.
Uneori te țin departe și mă-ntreb de ce nu-mi scrii...
Dornic căutând în cale-ți, parcă tot aștept să-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea și viața fără tine!
Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
Ca o furie nebună. Ș-aș voi atunci, aproape,
Față-n faț-acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
Lumile le cârmuiește, și-n văzduh astrii îndreaptă,
Și eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală - lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mișcă nici un pai de pe pământ
Fără știrea și voința ta, și dac-al tău cuvânt
Este singura poruncă cărei toate se supun;
Dacă tu ești drept, puternic și nemărginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credința-n judecata ta-nțeleaptă?
De ce - fulger - cazi pe-un templu, spinteci bolta
ta sfințită
Și în țăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
De ce-așterni omătul iernei peste floarea lui april
Ș-un lințoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că ești,
Și, topindu-le în focul tinereții, le ursești
Dor cu dor să-și împletească, prinse-n dragoste nebună,
Și când se iubesc mai dulce și-și fac visuri împreună,
Din senin îți vine-o toană: zvârli țărâna peste una,
Iar pe cea stingheră - neagra jale pentru totdeauna!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.
Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
O, de-ai ști cât am iubit-o și cât sufăr, m-ai ierta
Că-ntr-un timp pierdui credința în dumnezeirea ta!
Era tânără, frumoasă. - Vai, și cum o mistuise
Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:
“Ce te uiți așa la mine... M-am făcut urâtă... știu!î
Și-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinși, sub alba-i frunte i se adâncise,
Și pe vinetele-i buze un surâs încremenise.
Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morții gheară!
Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
Își da duhul, liniștită, ca un Mesia pe cruce,
Am simțit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
Pâní și drojdia credinței ce-o purtam ființei tale.
Și mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieții noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbătrânită în mizerii și nevoi
Singură se cârmuiește. - Piatră, floare, astru, om,
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rând pe rând, una din alta, fără știrea nimănui.
Tot ce Biblia ne cântă - decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei - iadul cu munci,
Îngeri, rai... o-nchipuire!...
Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de înghețul morții
Și ieșii sub minunata boltă înstelat-a nopții,
Luna galeșă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, și-n așa sfântă splendoare
S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
Și-mi zisei: E cu putință să fim tot dintr-o bucată?
Eu - clipa de lut, și dânsa - veșnicia de lumină!
Eu urăsc și plâng, ea trece zâmbitoare și senină...
Eu mă târâi prin noroaie, ea plutește-n cer albastru...
Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pâní la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine
Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
A, ce mic, și ce netrebnic m-am simțit atunci-naintea
Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda și mintea!
Și adânc smerit, cucernic, pocăit în fața lunii,
Slavă și-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.
Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ți tulbur
somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ș-a mea inimă spre
Domnul.
