La Biserici bat clopotele, noi batem covoarele!
De Luni, Domnul Iisus Îşi începe Pătimirea Sa pentru despătimirea noastră.
„Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă miluieşte” (Luminânda din Săptămâna Patimilor).
În aceste cântec de o muzicalitate desăvârşită vedem că Domnul Iisus, Cel ce se îmbracă cu Lumina ca şi cu o haină şi are grijă de noi mai mult decât de crinii câmpului, conştientizează necesitatea primenirii şi împrospătării, însă în Adevărul Său.
În Săptămâna Patimilor, dureros ca o încrâncenare, calea noastră devine o intersecţie nesemaforizată, pe culoarele hypermarket-urilor, pentru cobiliţele multimodale.
Mântuitorul tace în această Săptămână în faţa puterilor vremelnice, ştie că ideologia sufocă dragostea, nu vor înţelege nimic din jertfă. Cum să înţeleagă domnii lumii acesteia că se frânge şi pentru ei, care aparent au lumea la picioare? Săracul Lazăr şi văduva cu cei doi dinari au întâietate în Împărăţie, ceilalţi cumpără ranguri şi proprietăţi.
Este lovit, umilit, prietenii Îl părăsesc, prin inima Preacuratei trece sabia profeţită de dreptul Simeon.
Noi ne gândim ce vom bea, ce vom mânca la masa de Paşti.
În căderile noastre, Hristos este Calea şi duce Crucea ministrului şi a omului de la sapă, printr-un voluntariat tainic, de două milenii. Nu are nevoie de mediatizare, nu are nevoie de posturile şi metaniile noastre aplicate ca după un cod deontologic.
Nu are nevoie, dar doreşte întoarcerea noastră la frumuseţea cea dintâi, la chipul şi la asemănarea Sa.
Hristos este Viaţa şi împărtăşirea cu El ne asigură totul, rezolvă inclusiv şi toată grija cea lumească.
În Vinerea Mare, se cântă, se trăieşte Moartea în toată substanţa ei chinuitoare şi înspăimântătoare.
„Astăzi s-a răstignit pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor” (troparul din Vinerea mare).
Suntem prea ocupaţi ca să murim cu Hristos, avem de tranşat mielul, de vopsit ouăle în culorile zbuciumului nostru interior. Dacă mergem la biserică suntem competitivi în spânzurarea nodurilor pe sfoară.
Curtea Bisericii devine în comunităţile mici un podium pentru colecţia de primăvară, un bâlci al bilanţurilor de la ultimul exerciţiu al întâlnirilor şi achiziţiilor.
În noaptea Învierii facem raliuri cu lumânările aprinse, semnificaţia noastră fiind doar una de protecţie a micuţei flăcări.
În ziua cea mare, a Învierii, trimitem într-un limbaj de lemn remasterizat sms-uri în care săracul şi plăpândul iepuraş paşte fericit şi are obligaţia să ne dea case, bani, servicii. Dacă ar fi conştient că el, o fiinţă mică a Creatorului e personaj principal într-un spectacol al grotescului cu dichis, într-o zi unică pentru omenire, s-ar retrage sfios din prea mult bun simţ.
Participăm în campionatul ouălor albastre, verzi, vineţii, apoi, vorba cântecului, „săptămâna mare trece, ne-om iubi mândro cât zece!”.
După Paşti, metalele grele din excese ne mortifică, ne întunecă, ne intoxică pentru că noi facem totul după chipul şi asemănarea noastră, a lumii în care trăim şi a prinţului veacului acestuia, ce se vede totuşi depăşit în imaginaţie de bestiala noastră aplicaţie de viaţă.
Iisus Hristos e un Domn, nu ne încurcă nimicurile zilei, devenite mod şi ideal de viaţă, stă la uşă şi bate. Dacă Îl chemăm, nu vine cu mâna goală, vine cu Însuşi Trupul şi Sângele Său.
Faceţi loc şi Domnului Nostru Iisus Hristos la petrecere, doar este Ziua Învierii Sale, ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim!
Cosmin Stoica
