PORCII ÎN OSPEȚIE (fabulă)

                    

"Un purcel, cu râtul mare, gros la trup ca un cârnaț,
Se porni în lumea mare, cu purcica lui la braț...
Își făcură socoteală pe la cine o să treacă
Și chitiră cam pe unde ar fi bine să petreacă.

Azi, la unu-n ospeție, mâine – la o altă casă.
Profitau din plin purceii și se așezau la masă.
Nu aveau vreun pic de jenă în obrazul lor porcesc,
Ocupați cu clefăiala, n-aveau timp de... mulțumesc.

Îi veni și rândul caprei să-i primească-n Casa Mare,
Că știa o lume-ntreagă cât e ea de primitoare.
Curățică, gospodină, capra frunze dulci culese.
Împleti colaci, sarmale, și-i pofti în capul mesei.

Porcii însă, cum li-i firea, prea sătui și prea obraznici,
Începură alintatul, criticând al caprei praznic:
– Parcă astea sunt sarmale? Prea sărace, prea cu varză...
E orezul fără carne, mămăliga nu-i mai brează...

Și, dacă suntem prieteni, să uităm de etichetă!
Poate ai ceva aparte, că mi-e scroafa la dietă!
Și-apoi, drăguliță soră, casa noastră e departe,
Nu putem dormi afară, hai, primește-ne pe-o noapte!

Educată și cuminte, capra le dădu de toate,
Și-aștepta să plece porcii, după zile numărate.
Însă ei nici gând de ducă... o duceau la capră bine –
Fără nicio osteneală aveau adăpost și pâine!

Pe cearșafuri înălbite, sforăiau până în zori...
Începeau cu mofturi ziua, scârnăvindu-se prin flori.
Și cereau mâncare multă, clefăind și criticând,
Ba se îmbătau „ca porcii”, toată casa răsturnând.

Și-i privea, sărmana capră, cum se alintau la masă,
Că-i secase și răbdarea, cât îi găzdui în casă.
Nu putea să le mai rabde râturile îngroșate,
Care o țineau de proastă de atâta bunătate.

Și-ntr-o zi, cam încruntată, le deschise iute poarta
Și le zise: – Iaca, drumul, dacă vreți, va dau și harta!
– Vai de noi! se indignară porcii unul câte unul,
Cum, ne dai așa afară, cum rămâne cu dejunul?

Poate măcar niște dulciuri, vreo plăcintă la plecare?
Vreo pălincă, vin la sticlă – ne așteaptă drumul mare...
Însă capra le răspunse: – Eu încep numărătoarea...
Vedeți coarnele? Îndată am să vă grăbesc plecarea!

Uite-așa plecară porcii, ducând sfoară-n lumea mare –
Că e rea și prea zgârcită capra... și-i neprimitoare...

Morala:

Voi, care-așteptați, în fine, de la porci vreo mulțumire,
Veți avea doar zile fripte, iar în rest – dezamăgire...
Și mai este înc-o vorbă, din vechime, dacă-o știți:
„Nu mai dați porcilor perle”, că rămâneți voi prostiți..."

Via: Luceafăru de Seară

Vine un flăcău acasă:

versuri Ion Pribeagu

"Vine un flăcău acasă:
- Mamă! Tată! Ard de dor!
Am decis să mă însor
Cu fata lui moş Arvinte,
Că-i frumoasă şi cuminte
Gingaşă şi educată,
Pe deasupra încă-i fată.

Mama-l pupă şi-l mângâie,
Lăcrămând de bucurie.
Numai tata-i supărat
Şi-l priveşte încruntat.
Pe urmă îl ia de-o parte
Şi începe de departe:
- Mai demult, în tinereţe,
M-am iubit cu mama fetei.
N-o s-o iei, că nu se poate,
Ea ţi-i soră, tu-i eşti frate!

Flăcăuandrul, abătut,
Mult a plâns şi a băut,
Şapte zile, şapte nopţi,
Într-un beci, ascuns de toţi.
Peste-o lună jumătate,
Vine iar c-o noutate:
- Mamă! Tată! Mă insor
Cu copila lui Bujor!
Aşezată, gospodină
Şi mândră ca o grădină.
Mama îl îmbrăţişează,
Fericită lăcrămează.
Numai tata-i foc şi pară.
Îl conduce în cămară
Şi îi zice: - Scump fecior,
Cu femeia lui Bujor
Ne iubisem noi cândva,
De la mine-a rămas grea.
Tu-i eşti frate, puişor,
Deci nu poţi să te însori.

Iar băiatul, întristat,
Iar a plâns nealinat,
A băut rachiu şi vin,
Ca să uite de venin.
Încercând a treia oară
Să-şi aleagă soţioară,
Tata iar i-a povestit
Că cu mă-sa s-o iubit.
Iar pe urmă o aflat
Că la fetele din sat,
Vasilicai lui Arvinte
Şi fetelor de părinte,
Maricicăi lui Tulica
Şi fetei mătuşii Nica,
Copilei văcarului
Şi fetei primarului,
Anişoarei lui Dodon,
Pistruetei lui Anton
Şi odraslelor vecinii,
Fetei grase-a lui Arsenii,
Adrianei lui Costică,
Esmeraldei lui Opincă,
Mădălinei lui Istrate...
La toate le este frate!

Flăcăului, de amar,
Îi curg mucii în pahar.
Fetele de măritat
Toate i-s surori în sat.
Mama-l vede abătut
Şi îl ia la descusut.
El suspină ca de boală,
Plângând maică-sii în poală.
Cu năduf şi supărare
Îi spune măicuţei sale:
- Tata a însămânţat
Muierile de prin sat.
Cum, dracu, să te însori
Dacă toate ți-s surori?

Măicuţa, cu voie buna,
Râde-n hohot ca nebuna.
- Ce-i cu tine, mamă dragă,
Aici nu-i nimic de şagă!
- Apoi, dragul meu fecior,
Râd, că eşti neştiutor.
Adu-mi noră orice fată,
CĂ NU EL ÎŢI ESTE TATĂ!"

Ion Pribeagu (n. 27 octombrie 1887 Sulița, județul Botoșani – d. 1971, Tel Aviv, Israel) a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet și umorist român și israelian de limba română, evreu născut în nordul Moldovei.