Boris Ioachim (Costel Geana)
Ce monotonă-i iarna colilie –
Doar vântul se răsteşte, zurbagiu...
Mi-e ziua îngheţată şi pustie,
Iar sufletu-i bătrân şi pământiu.
Nici ciorile, bătrâne bocitoare,
De-o vreme, nu-mi mai prohodesc la geam...
Plictisul zilelor aproape doare –
Din mreaja lor scăpare, parcă, n-am.
Singurătatea – doamnă credincioasă –
Îmi ţine de urât, fără răgaz...
Tăcută şi deloc capricioasă,
Îmi stă-ncleştată tandru de grumaz.
Suntem prieteni vechi, noi, niciodată
Cu adevărat, nu am fost despărţiţi...
Iar dacă ne-am certat, câteodată,
N-am pus la suflet, ci-am rămas uniţi.
„Prietenie” - e-un cuvânt ce-mi sună
Când amuzant, când tragic, când ciudat...
Singurătatea mi-a fost cea mai bună
Tovarăşă de viaţă, neîncetat.
Singurătate, noaptea e târzie –
Hai, înveleşte-mă, poate dormim...
Ca-ntotdeauna, în ziua ce-o să vie –
Noi doi, tot împreună o să fim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu