Cuvântul lui Dumnezeu!

 

Un bărbat de 75 de ani călătorea cu trenul și folosea timpul pentru a citi. Alături de el un tânăr student citea și el o carte voluminoasă de științe. După un timp tânărul observă că bătrânul de lângă el citește Biblia și fără menajamente îl întrebă:
- Dv încă credeți în această carte plină de fabule și povești?
- Bineînțeles, răspunse bătrânul, dar aceasta nu este o carte de povești sau fabule este Cuvântul lui Dumnezeu! Dv credeți că e greșit să cred asta?
- Bineînțeles că e greșit!.. Cred că dv trebuie să vă dedicați studiului științei și Istoriei Universale.
Veți vedea cum Revoluția Franceză, acum mai bine de 100 de ani, a demonstrat miopia, stupiditatea și minciunile religiei.
Doar persoane fără cultură sau fanatice încă mai pot crede în astfel de prostii. Dv domnule ar trebui să cunoașteți puțin mai mult părerea oamenilor de știință cu privire la lucrurile acestea.
- Și spune-mi tinere, aceasta este părerea oamenilor noștrii de știință despre Biblie?
- La următoarea stație trebuie să cobor și nu am timp să vă explic. Vă rog să îmi dați cartea dv de vizită și vă voi trimite prin poștă câteva lucrări pe tema aceasta.
Așa vă veți edifica asupra acestei teme care preocupă întreaga lume. Bătrânul cu multă răbdare și liniștit caută în buzunarul hainei sale. După un scurt timp îi întinse cartea sa de vizită. Când tânărul citi se rușină și nu mai îndrăzni să ridice capul nici ochii din pământ. Pe cartea de vizită scria:
Profesor Doctor Louis Pasteur
Director General al Institutului
Național de Cercetare Științifică
A Universității Naționale Franceze.
(Această întâmplare a avut loc în 1892)
,,Puțină știință ne desparte de Dumnezeu, multă știință ne apropie!”
Dr. Louis Pasteur
Morala:
Plăcerea cea mai mare a unui om inteligent este să lase impresie că e un prost în fața unui prost ce vrea să pară inteligent.

Într-o lume speriată...

 

Într-o lume de chibiți,
plină-n cer de sateliți,
chinezoii schimbă tonul:
ne veghează cu balonul!

Într-o lume stăpânită,
de americani cârmită,
ne salvează ei Planeta:
sparg balonul cu racheta!

Într-o lume de mirați
astăzi toți sunt legănați
dar, de vină nu e vântul:
căci ne leagănă Pământul!

Într-o lume speriată,
ce visează la “odată”,
soarta-i este colosală:
e departe și e goală!

Într-o lume, azi ciudată,
nu mai e ce-a fost odată:
nu ne mai luptăm cu oști,
ci cu mintea unor proști!

Tiberiu Foris.

SINGURĂTATE

Boris Ioachim (Costel Geana)

Ce monotonă-i iarna colilie –
Doar vântul se răsteşte, zurbagiu...
Mi-e ziua îngheţată şi pustie,
Iar sufletu-i bătrân şi pământiu.

Nici ciorile, bătrâne bocitoare,
De-o vreme, nu-mi mai prohodesc la geam...
Plictisul zilelor aproape doare –
Din mreaja lor scăpare, parcă, n-am.

Singurătatea – doamnă credincioasă –
Îmi ţine de urât, fără răgaz...
Tăcută şi deloc capricioasă,
Îmi stă-ncleştată tandru de grumaz.

Suntem prieteni vechi, noi, niciodată
Cu adevărat, nu am fost despărţiţi...
Iar dacă ne-am certat, câteodată,
N-am pus la suflet, ci-am rămas uniţi.

„Prietenie” - e-un cuvânt ce-mi sună
Când amuzant, când tragic, când ciudat...
Singurătatea mi-a fost cea mai bună
Tovarăşă de viaţă, neîncetat.


Singurătate, noaptea e târzie –
Hai, înveleşte-mă, poate dormim...
Ca-ntotdeauna, în ziua ce-o să vie –
Noi doi, tot împreună o să fim...

DE CE AM FI?..

de Preot Sorin Croitoru

De ce am fi atât de orbi
Încât să nu vedem cu toții
Că-n jurul nostru-i plin de corbi
Ce fură tot și strigă “Hoții!”?..

De ce am fi atât de proști
Încât să îndurăm prigoane
Din partea unor fii de “foști"
Ce s-au vândut pe milioane?..

Mă-întreb de ce am fi neghiobi
Să renunțăm la libertate,
Purtând pe umeri jug de robi,
Ca niște slugi înspăimântate?..

Strămoșii noștri ne-au lăsat
O țară mare și bogată,
Frumoasă cu adevărat,
Cum nu găsești în lumea toată.

Tot de la ei am moștenit
Un suflet plin de vitejie
Cu care ei au reușit
Să construiască-o Românie.

Suntem odrasle de eroi,
Căci ei au făptuit Unirea;
Avem puterea lor în noi,
Să nu plecăm în jos privirea!

E vremea să ne ridicăm
De vrem să mai avem o țară,
Căci dacă fruntea ne-o plecăm
Vom pierde-o, și o să ne doară.

Iar de vom pierde ce-am primit
Vor zice despre noi urmașii,
Ce poate vor fi devenit
Un neam de robi, atâta: “LAȘII”..

Doamne...nu te mânia

Ne mai iartă încă o dată..
Opreste-al morții tăvălug
Iarta-ne Iisuse...Iartă!
Sunt cutremure..războaie ..

Este foame pe pământ...
Este ură dezbinare..
Sunt avorturi ...e desfrau ...
E atâta nedreptate. .

Sunt si prunci abandonați..
Iar bătrânii plâng în case..
De copiii lor...uitați.. .
Fie-ti milă ... Bun Părinte.. .

Si ne-arata calea dreaptă. .
Întoarce din rătăcire...
Lumea asta... toată. ..
Ne mai iartă ...Bun Părinte.. .

Pentru prunci și pentru mame..
Care plâng... îngenuncheate..
Ne mai iartă încă...Doamne!

Ne mai iartă încă o dată..
Maria Pintican

Cutremurul...

S-a cutremurat pământul tremurând din temelie,
Împlinindu-se cuvântul cel vestit din proorocie.
Au căzut ziduri de piatră și căsuțe luminate,
Omenirea indurerată e cuprinsă iar de moarte. 

Cine a crezut vreodată ce necazuri o să vină 

Într-o noapte liniștită când dormeau cu toți în tihnă?
Câți și-au spus "la revedere" ,
când aseară s-au culcat sau câți oare au fost siguri 

că s-or mai scula din pat?

 Încă odată omenirea a rămas iarăși ca mută,
Văzând câtă neputință ,când natura se frământă.
Câți copii și câte mame strigă sub dărâmături,
Și câți oameni plin de groază caută printre surpături? Oare....

suntem noi mai buni și mai fără de păcat,
Decât oamenii ce astăzi ,au un suflet sfâșiat?
Dacă azi la noi e bine și nu e nimica rău ,
Să stăm toți in rugăciune ,
mulțumind lui Dumnezeu. 

Domnul Sfânt să aibă milă de poporul incercat,
Și-l rugăm astazi pe Domnul,
să ne ierte de păcat.
Să aline El durerea care este-n Turcia,
Și să lase mângâiere ,
DUMNEZEU CU MÂNA SA!
Elena Sara Özçöllü

Ne-ați vândut

de Stefania Rotariu

Ne-ați vândut a noastră țară,

Voi tâlhari și nesătui

Și-ați săpat o mare rană,

Pe-acest neam al nimănui!

Ați vândul codrii, pământul,

Neamul ni s-a risipit

Și ați spulberat ca vântul

Totul pân-la răsărit.

N-avem trai și n-avem țară,

N-avem legi să ne-ocrotească,

Ați vândut ca pe tarabă,

Istoria strămoșească.

Și v-ați pus pe jilțuri-nalte,

Să-mpărțiți această țară,

Între clanuri adunate,

Care erau de ocară.

Acum totul se sfârșește,

Pierdem tot ce-am mai avut,

Poate Domnul vă trezește,

Să vedeți ce ați făcut!

 

Ce am învățat de la viața mea?

"Am învățat că o lumânare poate aprinde mii de lumânări. Un singur om poate schimba o generație… Mă strădui să împrăștii lumina.

Am învățat că dacă lași toate căruțele să ți-o ia înainte nu vei mai putea înainta de praf…
Am învățat că scopul primordial al vieții mele nu este să conduc firme, să dețin doctorate, să am vacanțe în insule exotice, ci să fiu un creion ce scrie povești pentru Dumnezeu.
Am învățat că pot să nu ajung erou. Dar acolo unde sunt, trebuie să îmi fac datoria!
Am învățat că trebuie să învăț din greșelile altora. N-am timp să le fac eu pe toate!
Am învățat care este cel mai mare păcat: să nu îți dai seama că trăiești în păcat. Să faci răul crezând că faci bine.

Am învățat că viața este ca marea: nu îi pasă că nu știi să înoți!
Am învățat că nu doar sufletul e prețios. Ci și trupul. E pahar de unică folosință. Dacă nu ai grijă de el la tinerețe, vei regreta amarnic mai târziu.
Am învățat că atunci când orgoliul strălucește prea tare, orice înțelepciune se întunecă. Și unde lipsește înțelepciunea, domină prostia.

Am învățat că inima nu e vie dacă pulsează numai sânge. Ci dacă pulsează și dragoste !
Am învățat că lumea nu se cucerește cu sabia sau cu forța. Ci cu dragostea.
Am învățat că arătatul cu degetul poate ucide. Nu doar pe cel arătat…
Am învățat că dacă vrei să faci ceva, vei găsi o cale. Dacă nu, vei găsi o scuză…
Am învățat că Dumnezeu ne dă copii nu ca să umplem planeta, ci ca să putem simți la microscară ce trăiește El la macrocosmos!

Am învățat că părinții buni dau copiilor și rădăcini, și aripi. Rădăcini ca să nu uite unde au casa, și aripi ca să nu uite unde e Cerul.

Am învățat cum arată fericirea. Privește în ochii unui cerșetor după ce i-ai oferit o bucată de pâine.
Am învățat că viața e de… sticlă. Se sparge atât de ușor. Dar mai știu și că lui Dumnezeu îi place să lipească cioburi.

Am învățat că oamenii din jur pot fi egoiști, irascibili, invidioși și răi. Dar oricum ar fi, eu trebuie să trăiesc frumos mai departe!

Am învățat că cine vrea să trăiască cu evlavie va fi prigonit! Sfinții sunt miei trimiși în turma lupilor!
Am învățat că nu trebuie pus totul la inimă. Inima nu e magazie…
Am învățat că iluziile sunt gratis. Dar dezamăgirile le plătim cu un preț mult prea scump!
Am învățat că, deși ar putea să mă ferească, Dumnezeu îngăduie să fiu rănit.
Am învățat că rănile sunt găuri prin care intră lumina. Oamenii „ciuruiți” de Dumnezeu sunt plini de Cer!

Am învățat că oricâtă durere aș simți, nu trebuie să devin o durere pentru ceilalți.
Am învățat că acolo unde sunt prăpăstii între oameni nu e eficient să ridici garduri, ci să construiești poduri.

Am învățat că orice vârf aș cuceri nu trebuie să mă opresc. Urmează altul și mai înalt.
Am învățat că Dumnezeu nu alege oamenii desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.
Știu multe lucruri, multe locuri frumoase. Dar maximum de frumusețe este Dumnezeu. Dincolo de El nu mai este nimic.

Știu unde mă voi duce: ACASĂ!

Ce am învățat eu până acum…că mai am multe de învățat!"

Ruga unui bătrân...

 

În nămoale și în bălți,
Tot țăranul se târăște
Viața lui e tot ca-n cărți,
Cum de mult se povestește.

Nu bate la nici o ușă,
S-a obișnuit asa...
Casa lui e doar o cușcă
Nu are ce reproșa.

Este prea bătrân acum
Să mai lupte în războaie,
Să ceară la domn' primar
O mânuță de pietroaie.

N-are cui să dea un sfat
Cum să meargă-n primărie,
Tinerii din al său sat,
Stau mereu numa-n beție...

Trist în suflet el se roagă:
"Doamne ce s-o mai alege oare ,
Din satul meu Booveni
În secole' viitoare?

Nici clopotele nu mai bat,
Nu se fac nici Liturghii,
Parca totul a-nghețat...
Hristoase ...de ce nu vii?

Jertfă mea Ți-aduc eu Doamne,
Miercurea și Vinerea,
Nu mănânc, chiar de mi-e foame,
Mică e puterea mea.

Bucură pe toți din sat 

cu o floare ce răsare,
Lângă-un proaspăt, bun asfalt...
Și cu toate necesare.

In zile de sărbătoare
Să-ți aducă la altar,
Daruri și Aleluiare,
Slave că nu I-ai uitat.".

Mihaela Stoica-Cucoanes

Dormi in pace de Alexandru Vlahuță

 

Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ți tulbur somnul,
Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiții întru Domnul!
Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine
Gândurile să-mi desfășur, și să stau la sfat cu mine
În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înțelept,
Ș-ale lumii toate parcă le văd limpede și drept.
Cât de clare mi se-nșiră toate din trecut, în minte,
Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

E uscat-acuma țărna ce te copere, și mie
Parcă tot nu-mi vine-a crede că ești dusă pe vecie.
Uneori te țin departe și mă-ntreb de ce nu-mi scrii...
Dornic căutând în cale-ți, parcă tot aștept să-mi vii.
A, cât de pustie-i lumea și viața fără tine!
Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine
Ca o furie nebună. Ș-aș voi atunci, aproape,
Față-n faț-acolea, lângă piatra astei triste groape,
Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă,
Lumile le cârmuiește, și-n văzduh astrii îndreaptă,
Și eu, viermele din tină,
Să-i cer astfel socoteală - lui, izvorul de lumină:
Doamne, dacă nu se mișcă nici un pai de pe pământ
Fără știrea și voința ta, și dac-al tău cuvânt
Este singura poruncă cărei toate se supun;
Dacă tu ești drept, puternic și nemărginit de bun,
Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă?
Pentru ce ne surpi credința-n judecata ta-nțeleaptă?

De ce - fulger - cazi pe-un templu, spinteci bolta 
ta sfințită

Și în țăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită?
De ce-așterni omătul iernei peste floarea lui april
Ș-un lințoliu pe obrazul visătorului copil?
Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că ești,
Și, topindu-le în focul tinereții, le ursești

Dor cu dor să-și împletească, prinse-n dragoste nebună,
Și când se iubesc mai dulce și-și fac visuri împreună,
Din senin îți vine-o toană: zvârli țărâna peste una,
Iar pe cea stingheră - neagra jale pentru totdeauna!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască.
Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească!
O, de-ai ști cât am iubit-o și cât sufăr, m-ai ierta
Că-ntr-un timp pierdui credința în dumnezeirea ta!
Era tânără, frumoasă. - Vai, și cum o mistuise
Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise:

“Ce te uiți așa la mine... M-am făcut urâtă... știu!î
Și-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu!
Ochii mari, dar stinși, sub alba-i frunte i se adâncise,
Și pe vinetele-i buze un surâs încremenise.
Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morții gheară!
Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară,
Își da duhul, liniștită, ca un Mesia pe cruce,

Am simțit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce
Pâní și drojdia credinței ce-o purtam ființei tale.
Și mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieții noastre cale
Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi.
Lumea asta-mbătrânită în mizerii și nevoi

Singură se cârmuiește. - Piatră, floare, astru, om,
Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom,
Rând pe rând, una din alta, fără știrea nimănui.
Tot ce Biblia ne cântă - decât o poveste nu-i.
Iehova, erou din basmul Bibliei - iadul cu munci,
Îngeri, rai... o-nchipuire!...

Astfel cugetam atunci.
Dar, când părăsii odaia plină de înghețul morții
Și ieșii sub minunata boltă înstelat-a nopții,
Luna galeșă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare,
Revărsa atâta farmec, și-n așa sfântă splendoare
S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată
Și-mi zisei: E cu putință să fim tot dintr-o bucată?

Eu - clipa de lut, și dânsa - veșnicia de lumină!
Eu urăsc și plâng, ea trece zâmbitoare și senină...
Eu mă târâi prin noroaie, ea plutește-n cer albastru...
Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pâní la astru!
Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine
Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine?

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

A, ce mic, și ce netrebnic m-am simțit atunci-naintea
Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda și mintea!
Și adânc smerit, cucernic, pocăit în fața lunii,
Slavă și-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii.
Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ți tulbur
somnul.
Am venit să-mi plec genunchii ș-a mea inimă spre

Domnul.

CEARSAFURILE MURDARE

https://babylenuta-dinsufletpentrusuflet.blogspot.com/

Bucuria mea, mult mai judecam noi oamenii, mult si in mod gresit, fiindca, Judecatorul lumii este doar unul singur: Iisus Hristos! Iata o pilda minunata in acest sens: “O pereche recent casatorita, s-a mutat intr-un cartier foarte linistit. In prima dimineata din noua casa, in timp ce-si savurau cafeaua, femeia a observat, privind pe fereastra, o vecina care-si intindea cearsafurile in balcon. “Ce cearsafuri murdare intinde vecina noastra pe balcon! Cred ca are nevoie de un detergent mai bun, sau poate ar trebui s-o invat sa-si spele cearsafurile!”

Sotul ei a privit si a ramas tacut. Scena aceasta s-a repetat de fiecare data cand vecina intindea cearsafurile si rufele, in fiecare saptamana. Dupa o perioada femeia a ramas surprinsa, vazand intr-o zi ca vecina sa intinde cearsafurile, insa, foarte curate si i-a spus sotului ei: “Priveste barbate, in sfarsit femeia asta a invatat si ea sa spele rufele! O fi invatat-o o alta vecina?”

Sotul ei ii raspunse: “Nu draga mea, azi m-am trezit mai de dimineata si am spalat geamurile casei noastre!”

Si in viata este tot asa! Totul depinde de curatia ferestrei sufletului nostru, de curatia lentilelor ochelarilor prin care privim, prin care observam faptele. “Luminatorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat” (Matei 6:22). Si nu uita: Ce-ai vazut, n-ai vazut, ce-ai auzit, n-ai auzit! Ce-ai auzit sa nu crezi, iar ce-ai vazut sa crezi pe jumatate, fiindca, CEA MAI SCURTA CALE CATRE RAI, ESTE NU JUDECA!

 

Amin si Aliluia!

Preot Ioan .

Doamne...fă ceva cu timpul..

 Doamne...fă ceva cu timpul..
Căci puterile mă lasă..
Curând ...m-așteaptă azilul..
Dar n-aș vrea să plec de-acasă..

O viață am petrecut...
Prin ploi și furtună. .
Și copiii mi-am crescut...
Le-am dat a mea bucătură .

Nu i-am dat să-i crească nimeni..
I-am crescut cu greu...
I-am purtat la înalte școli..
Azi...am ajuns eu...

Singur stau in bătătură. ..
Tare rău mă chinuiesc...
Mănânc câte-o bucătură ..
Mă rog Tatălui Ceresc...

Să mă cheme sus la El..
C-am trăit destul
Azi ..după atâția ani....
O povară am ajuns..

Si n-as vrea ..Ferească Sfântul..
Să ajung intr-un azil..
Vreau să mor în casa în care...
Am crescut de mic copil..

Așa se ruga bătrânul
Care a muncit o viață...
Privea casa ...privea cerul..
Lacrimi ...siroiau pe față.

 
Câți or fi in lumea asta...
Singuri ...părăsiți. .
Iar acum la bătrânețe. .
Așa-s...răsplătiți.

 
Maria Pintican

Te-ai supărat Doamne...

Te-ai supărat Doamne, ne-ai luat
Până și iernile din sat,
De bobotează vrei să pui flori
În loc de chiciură pe pomi.

Zăpada mare pân la ferestre
A rămas scrisă într-o poveste,
Iar ghioceii s-au grăbit
De Sfântul Ion au înflorit.

Mirată am fost când am văzut
Magnolia c-an mugurit,
Nu-i nici februarie și vrei
Lunca plină cu ghiocei.

Pe grâu n-ai pus o haină groasă
Un spic bogat cum o să iasă,
Pământul plânge ca și noi
Că vara nu mai vii cu ploi.

Știm c-am greșit, mai iartă o dată
Dă-ne zăpada de altădată,
În lume pune pace iară
Nu vrem pământul ca să piară.

 
12 Ianuarie 2023

Mioara

Marea umilinţă

Corneliu Vadim Tudor

Ferice, dar, de voi, prieteni morţi
Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara
Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi
Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem
Nişte nemernici iar ne-au stins lumina
Pe cine să înjur sau să blestem
Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri
Pe urmă vom bea apă ruginie
Trăim calvarul ăsta zi de zi
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund
Eşti prizonierul neamurilor proaste
La Primărie? Eşti prea rupt în fund!
La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă
Nici nu exişti, tu, cetăţean de rînd
Ţesutul societăţii se destramă
Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia "trai decent"
În beznă stai, te speli cu apă rece
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor
Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă
Regret profund că sînt doar scriitor
Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd
În casa scundă, a copilăriei
Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd
Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război
Rănită era ţara, şi datoare -
Acum, ea este pradă la strigoi
Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa
Pe mîna unor mercenari străini
Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa
Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?
Ajuns-am un popor de retardaţi?
Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!
Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare
Să nu mai ai nimic în ţara ta
Să vezi cum ultima redută moare
Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi
În altă lume, unde e lumină
Acolo sînteţi, toţi, surori şi fraţi
Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer
Eu văd în asta, poate, o răsplată
El v-a ferit de acest timp mizer
Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani
Nici de mîncare, sau medicamente
În timp ce politrucii talibani
Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general
Mai jos de-atîta chiar că nu se poate
Mai bine-n groapă decît la canal
Şi cred că doar războiul mondial
Ne poate vindeca de laşitate!

Sa ne rugam pentru pacea si lumina lumii

Sa fie pâine pe masa
Si toti ai casei acasa
Si grâu-n brazda sa iasa
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Si ale lumii guverne
Sa stie bine-a discerne,
Nevoia vietii eterne,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Sa fie-o blânda lumina,
Si nu rachete-n gradina,
Doar vesti frumoase sa vina,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Ca focul rau sa nu arda,
Cât viata-n noi nu e moarta,
Sa stam cu totii de garda
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Sub zbuciumatele astre,
Destul cu-atâtea dezastre,
O cer durerile noastre,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

Destul cu traiul de câine,
Spre dezvoltare Si pâine
Si pentru ziua de mâine
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt.

De-o pace dreapta mi-e sete,
Plenara-ntregii planete,
A hotarât ce se vede,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Ministrii lumii sa n-asculte
De interese oculte,
Ci de vointele multe,
Sa fie pace, pace, pace pe Pamânt

Adrian Paunescu

POVESTEA CELOR SAPTE RATE

 

Au fost o data sapte rate. Prima era schioapa, a doua era chioara,a treia avea ciocul strimb, a patra avea o aripa mai lunga decit cealalta, a cincea era cam jumulita de pene, a sasea n-avea coada, iar a saptea era nitelus cam surda. Dar ce-are a face?
Fiercare dintre cele sapte rate credea ca e cea mai frumoasa rata din lume. De dimineata pina seara cele sapte rate nu faceau decit sa se certe intre ele:
- Eu sint cea mai frumoasa!
- Ba eu!
- Ba eu!
- Ba eu!
Daca au vazut si au vazut ca nu se pot intelege, au hotarit sa mearga toate sapte la un judecator drept, judecatorul sa chibzuiasca si sa hotarasca de partea cui e dreptatea.
S-au dus intii la motan.
- Draga motanule, care-i cea mai frumoasa dintre noi?
Motanul le-a privit si le-a raspuns:
- Miau!
Bine, bine, dar ce inseamna "miau" ? Ratele nu stiau. S-au dus atunci la ciine:
- Draga ciine, vrei tu sa ne spui care-i cea mai frumoasa dintre noi? Si ce inseamna vorba "miau" ?
Ciinele le-a privit si le-a raspuns:
- Ham!
Buna treaba! Acum erau si mai incurcate....S-au dus la bou.
- Draga boule, vrei tu sa ne spui care-i cea mai frumoasa dintre noi? Si ce inseamna vorbele "miau" si "ham"?
Boul le-a privit si le-a raspuns:
- Mu-u-u!
Nu mai pricepeau bietele rate nimic! S-au dus la vulpe.
- Draga vulpe, vrei sa ne spui tu care-i cea mai frumoasa dintre noi? Si ce inseamna vorbele "miau" , "ham" si "mu-u-u"?
Le-a privit vulpea, s-a lins pe bot si, pentru ca avusese de mai multe ori de-a face cu tot soiul de rate si le invatase graiul, le-a raspuns:
- Dragele mele, frumoase sinteti toate deopotriva. Dar, credeti-ma, nu-i mare lucru sa fii frumoasa. Totul e sa fii gustoasa...
Cele sapte rate au inceput indata sa se certe:
- Eu sint cea mai gustoasa!
- Ba eu!
- Ba eu!
- Ba eu!
- Nu va certati, le spuse vulpea. Doar ati venit la mine, judecatorul cel mai nepartinitor...Vreti sa stiti care-i cea mai gustoasa?
- Vrem! Vrem! macaira ratele, imbulzindu-se toate sapte.
- Atunci astepteti olecuta...
Si vulpea inghiti prima rata, cu pene cu tot!
-Mda! spuse ea, morfolind. Gustoasa, nimic de zis...
- Eu sint si mai gustoasa! striga insa o alta rata!
- Da? Nu vreau s-o nedreptatesc pe niciuna dintre voi, raspunse vulpea.
Si inghiti si a doua rata. La fel facu si cu a treia, a patra, a cincea, a sasea si a saptea.
Dar chiar in botul vulpii, rata a saptea incepu sa strige:
- Spune, spune! Asa-i ca eu am fost cea mai gustoasa?
Vulpea o inghiti cit te-ai sterge la ochi, se linse pe bot si grai apoi:

- Gustoase ca gustoase, ratelor dar proaste stiu sigur ca ati fost toate sapte!